Spre deosebire de Alecsandri, Caragiale e de treabă cu personajele feminine
Potrivit lui Garabet Ibrăileanu imitarea formelor apusene e la noi ridiculizată atît de Alecsandri, cît şi de Caragiale. Numai că în timp ce autorul Chiriţelor se opreşte la clasele de sus – la boierime, desigur –, Caragiale coboară în mahala. În răstimpul dintre momentul Alecsandri şi momentul Caragiale, formele occidentale trecuseră deja de cercul strîmt al clasei suprapuse pentru a ajunge în cercul mahalalei.
Teza lui Ibrăileanu se poate dezvolta.
La Alecsandri formele fără fond sînt aduse direct de la Paris. Chiriţele voiajează în ceea ce va deveni, peste un secol şi ceva, mult rîvnitul spaţiu Shenghen. La Caragiale, formele fără fond sînt preluate din presa autohtonă. Astfel spus, ele sînt însuşite la mîna a doua.
Pentru Alecsandri, dar şi pentru alţi contemporani, femeile sînt subiect de ridiculizare prin obsesia lor de a imita moda apuseană. În Spiritul critic în cultura românească Ibrăileanu crede că-i vorba de sesizarea unei realităţi istorice:
„Pe cînd bărbaţii purtau işlice şi vorbeau greceşte, femeile se civilizau, vorbeau franţuzeşte, cîntau din clavir şi… flirtau cu bonjuriştii. Aşadar, femeile s-au civilizat întîi, şi cum procesul de civilizare nu se face la începuturile lui, fără oarecare ridicol, între ele s-ar fi găsind mai multe «preţioase » şi de aceea autorii vremii, poate fără să-şi dea seama, au întrupat atît de des în femei ridicolul semicivilizaţiei.“
Criticul se mulţumeşte să constate. Nu merge mai departe, la psihologii. Dacă ar fi făcut-o, şi-ar fi dat seama că teza privind femeile nu e valabilă şi la Caragiale. Marele palicar al literaturii române descoperă formele fără fond la bărbaţi. Spre deosebire de Alecsandri, Caragiale e de treabă cu femeile. Zoe, Miţa, Veta, chiar şi Efimiţa nu sînt ridiculizate. Am putea spune că ele sînt descrise chiar cu o umbră de simpatie. Bărbaţii, însă, beneficiază de un tratament crunt.
Explicaţie simplă
Formele fără fond atacate de Caragiale aparţin exclusiv masculinului. Sau, mai precis, masculinului din epocă, deoarece femeile n-ajunseseră încă la vot universal, la candidaturi pentru Parlament, la şansa de a scrie la gazetă. Ele n-au cum să împrumute noutatea socială fără conţinut.
Scenă din filmul „O noapte furtunoasă” (1943)
Aparţinînd periferiei sociale (Zoe, de exemplu, vine din straturile de jos, e limpede c-a fost fată săracă, măritată cu babalîcul pentru a scăpa de mizerie), ele nu se dau în vînt după etichetă. Femeile lui Alecsandri sînt însă din protipendadă. E normal să-şi facă un ţel al vieţii din îmbrăcăminte, din purtările la sindrofii şi în saloane.
Alecsandri nu le-a ales întîmplător. Vanitatea e calul de bătaie al satirei. Or femeile sînt un leagăn al vanităţii, al orgoliului ieftin. Prin aceasta Chiriţele se înrudesc cu Miticii. Orgoliul îşi spune cuvîntul nu numai în pregătirea pentru un bal, dar şi în politichia făcută la o bere.
Foto sus: Coana Chirița, interpretată de actrița Draga Olteanu Matei
Descoperă-l pe „Adevăratul Caragiale” în numărul 12 al revistei Historia Special, disponibil în format digital pe paydemic.com.
