cadouri pentru profesori, examene aranjate, ore lungi de studiu fără mişcare

La începutul secolului XX, Maude Rea Parkinson, profesoară de limbă engleză, a petrecut două decenii în România, unul dintre aspectele care a intrigat-o cel mai mult fiind sistemul de educaţie, care avea metehne de care pare că nu s-a vindecat nici astăzi.

În 1889, Maude Rea Parkinson, o tânără profesoară de limbi străine, amatoare de călătorii şi aventură, ajunge în România şi rămâne până la 1911 când Marele Război o obligă să se întoarcă în ţara natală, Irlanda. Acolo şi-a scris amintirile, singura sa încercare memorialistică, volum apărut în 1921 şi republicat în 2014 în ţara noastră „Douăzeci de ani în România“ (1889-1911).

Maude a petrecut mult timp în apropierea familiilor influente ale epocii, cunoscându-l şi pe Take Ionescu căruia, ajuns Ministru al Instrucţiunii, îi sugerează, bazându-se pe experienţa ei şi pe observaţiile privitoare la şcoala românească, câteva idei de reforme de care acesta se pare că ar fi ţinut cont.

Lipsa de cărţi în limba română

O primă observaţie făcută de profesoară în privinţa învăţământului din România la 1900 este faptul că, în perioada recoltei, în zonele rurale, absenteismul era extrem de ridicat, lucru trecut însă cu vederea. Educaţia era gratuită şi obligatorie până la primele patru clase, însă învăţământul de stat era mai mult pentru clasa de mijloc, pentru că familiile bune îşi duceau copiii la şcoli private sau le făceau educaţia la domiciliu.

Profesoara remarcă însă hibele sistemului de învăţământ chiar şi în cazul şcolilor private din Capitală, foarte căutate. „Copiii români sunt dezavantajaţi. Limba lor maternă este complet neglijată, lecţiile fiind predate, de regulă, în franceză. În plus, au ore de engleză şi germană şi, uneori, de latină şi greacă“, scrie Maude Rea Parkinson în volumul „Douăzeci de ani în România“. Acesta are şi o explicaţie pentru învăţământul în limba franceză, respectiv lipsa unor cărţi bune în limba română care să trateze subiectele din programa elevilor.

Lipsa cărţilor ducea la situaţii hilare. Cum elevii români nu iubeau limba germană şi nu cunoşteau suficientă pentru a învăţa în această limbă, literatura germană se preda în franceză, iar la examenul de stat, elevii erau ascultaţi în româneşte.

O baie pe picioare la două săptămâni

Ca şi acum, copiii aveau foarte multe materii în programă, iar timpul abia le ajungea pentru a-şi face temele şi exerciţiile scrise, în toate limbile predate la şcoală. La şcolile private, orele puteau începe la 8 dimineaţa şi se puteau termina la ora 18.00, cu o scurtă pauză de prânz şi odihnă. În tot acest interval nu existau ore de mişcare în aer liber, astfel că elevii erau „plăpânzi şi sfrijiţi“.

Într-o şcoală celebră din Bucureşti, exerciţiile fizice, aerul liber şi baia erau complet necunoscute. O dată la două săptămâni, copiii din mai multe clase erau adunaţi în sala de odihnă, unde guvernanta germană le supraveghea spălatul pe picioare cu toată solemnitatea cuvenită! Aceasta era singura concesie făcută curăţeniei pentru că, fireşte, riscau să răcească dacă li s-ar fi permis mai multe abluţiuni!“, notează autoarea.

Când Take Ionescu a introdus obligativitatea băilor în toate şcolile şi a unei ore zilnice de plimbare, schimbările nu au fost bine primite nici de directorii de şcoli şi nici de copii.

Examenele aranjate

Profesoara a fost uluită de modul în care decurgeau examenele de absolvire, care se ţineau în luna iunie, atât la şcolile de stat, cât şi cele private. „Rudele şi prietenii elevilor fuseseră invitaţi să asiste şi erau prezenţi în număr mare. A venit o clasă care trebuia examinată la gramatica limbii germane, dar, spre marea mea uimire, profesorul a pus doar două întrebări care au fost adresate, pe rând, fiecărui elev din clasă. Cum primul elev a răspuns corect, toate celelalte răspunsuri au fost, desigur, corecte, căci fiecare elev examinat tocmai auzise răspunsul celui de dinaintea lui“, a notat profesoara.

Explicaţia oferită de directoarea şcolii respective a fost că „face o impresie aşa de proastă dacă elevii nu răspund corect!“

Un alt aspect considerat diferit faţă de sistemul englez, de exemplu, era cel al vacanţelor, foarte lungi: trei săptămâni de Crăciun, două de Paşte, între trei luni şi trei luni şi jumătate vara, precum şi numeroasele libere de sărbătorile religoase „care se respectă cu sfinţenie“.

Cadourile pentru profesori

„La unele şcoli, ziua numelui directoarei este considerată zi de sărbătoare. Fiecare copil contribuie, în mod obligatoriu, cu o sumă de bani la cadoul care trebuie oferit“, scrie Maude Rea Parkinson care subliniază şi faptul că elevii erau mustraţi dacă întârziau cu banii.

„Se adună astfel o sumă mare, iar cea care primeşte cadoul este foarte mulţumită, pentru că primeşte, după dorinţa inimii, un cadou foarte practic şi foarte frumos. Îmi amintesc că am văzut un asemenea cadou constând din trei covoare de fabricaţie românească, cu un model deosebit“, scrie, parcă din prezent, profesoara care a petrecut 20 de ani în România.

În schimbul darului, copiii primeau bomboane şi o zi liberă.