O mărturie a lui Petru Groza despre sfârșitul lui Traian Vuia

În perioada regală, începând cu 1930, Ziua
Aviației Române a fost 20 iulie. Imediat după venirea lui Carol al
II-lea în fruntea statului s-a decis ca Sfântul Ilie să devină
„sfântul aeronauticii”, mai ales că era reprezentat iconografic
călătorind prin văzduh într-un car de foc, element simbolic
asociat cu zborul. După război, comuniștii au interzis orice
asociere a armatei cu religia. Una dintre consecințe a fost aceea că
data de 20 iulie a încetat a mai fi Ziua Aviației. O vreme, aceasta
nu s-a mai serbat, dar în 1952 s-a hotărât ca Ziua Aviației să
fie data de 5 septembrie. De ce a fost aleasă această zi, care la
prima vedere nu semnifică ceva special în istoria aviației
noastre?

Un raport din august 1952, trimis de
generalul-maior Nicolae Fulga, comandantul Forțelor Aeriene
Militare, ministrului Emil Bodnăraș, aflat la Arhivele Naționale
(Fond C.C. al P.C.R., Parte structurală Administrativ-politic, Dosar
21/1952, f.20) ne oferă explicația. Șeful aviatorilor militari
susține că, după un studiu aprofundat al presei antebelice, a
găsit o dată potrivită care să devină Ziua Aviației Republicii
Populare Române: 5 septembrie, pentru că în această zi, în 1910,
la București, Aurel Vlaicu a făcut o întrecere aeriană cu pilotul
francez Molla, care zbura pe un biplan Farman, și cu principele
George Valentin Bibescu, care se afla la manșa unui monoplan
Blériot. „Aurel Vlaicu a repurtat un succes deosebit în tehnica
pilotajului, învingând cu această ocazie pe ceilalți doi
concurenți. (…) La victoria în tehnica pilotajului a lui Aurel
Vlaicu se mai adaugă și victoria obținută de pilotul român pe un
avion construit de el însuși, față de avioanele de construcție
franceză Farman și Blériot ale piloților Molla și Bibescu”.
Bodnăraș a aprobat.

Un an mai târziu, la 28 iulie 1953, Petru Groza (foto) s-a întâlnit la Academia R.P.R., în cabinetul președintelui
Traian Săvulescu, cu reprezentanți ai acestei instituții, printre
care se aflau atât Săvulescu, dar și Mihail Roller. Fostul
prim-ministru, acum președinte al Prezidiului Marii Adunări
Naționale, a mers acolo pentru a pregăti Ziua Aviației a anului
1953, astfel încât să nu mai fie uitate realizările lui Traian
Vuia, pe care Groza îl cunoscuse în tinerețe. În urma acestei
întâlniri ne-a rămas o stenogramă de 52 de pagini, cu multe
informații, puțin cunoscute, despre Aurel Vlaicu și Traian Vuia,
inclusiv despre decesul lui Vuia la București, la 2 septembrie 1950
(documentul poate fi
accesat la Arhivele Naționale, Fond C.C. al P.C.R., Parte
structurală Cancelarie, Dosar 157/1954).

„Fiecare bănățean știe cine este Traian Vuia, după cum fiecare ardelean știe cine este Aurel Vlaicu”

Petru Groza a prezidat ședința și de la început
a vorbit despre Vuia: „A fost în Banat un copil de țăran, despre
care se vorbea în tinerețea mea. Eu eram în vârstă numai de
11-12 ani, dar auzeam vorbindu-se în familie că există un licean
care vrea să zboare și mereu construiește modele de avion. Am
aflat apoi că a plecat la Universitatea din Budapesta. Fiind copil
sărac, a fost ajutat de familia Brediceanu. El era prieten intim cu
actualul folklorist al nostru Tiberiu Brediceanu și familia
Brediceanu l-a ajutat și materialicește să plece la Budapesta pe
acest român care se numea Traian Vuia, născut în Surducu Mic.

La Budapesta, Traian Vuia nu a avut bani ca să se
poată înscrie la Politehnică și s-a înscris la Drept, fiindcă
acolo te puteai înscrie fără să fii obligat să frecventezi orele
și taxa nu era așa de mare. Paralel însă, s-a înscris la cursuri
serale la Politehnică, pentru că el rămânea la ideea lui, hotărât
fiind să zboare. A vrut să plece la Paris. Cei din țară (Groza se
referă la românii care trăiau în Austro-Ungaria – n.a.) au
adunat și ceva bani pentru el, s-a făcut și o colectă între
oamenii cărora le dădea mâna să ajute. Între aceștia a fost și
tatăl meu. (…) Eu l-am întâlnit în 1905. Ca student la
Universitatea din Berlin și Leipzig călătoream – și m-am dus la
Paris. (…) Și ne-am înțeles să ne întâlnim la Gare du Nord.
Cum însă nu ne cunoșteam, trebuia ca fiecare să avem câte o
garoafă în mână. Am fost în gară, și eu, și el, dar nu ne-am
văzut, pentru că era multă lume. Degeaba amândoi aveam garoafă
roșie în mână. Ne-am văzut la el acasă, în Faubourg Montmartre
nr. 19. Îmi aduc aminte că atunci când am urcat cele câteva etaje
– era o casă bătrână – am rămas surprins. Eu auzisem că
Vuia este la Paris, că studiază acolo, și am rămas surprins de
modestia așezării. Avea o cameră mică. (…) Din 1905 nu l-am mai
văzut decât la un moment dat, când a venit Gigurtu cu el la Deva,
în 1938. A intrat la mine în casă un om cărunt, în vârstă, și
m-a întrebat: Nu mă cunoști? Eu sunt
Vuia! Am venit în țară și am vrut să te văd.
Deci, după nu știu câte decenii, și-a revăzut țara. (…)
Traian Vuia există în conștiința poporului român. Mai ales
fiecare bănățean știe cine este Traian Vuia, după cum fiecare
ardelean știe cine este Aurel Vlaicu.

Pentru că vorbim de Vlaicu… La Binținți,
comuna natală a lui Vlaicu, l-au declarat pe Ion chiabur (este vorba
despre Ion Vlaicu, fratele lui Aurel – n.a.). L-au pus la muncă
forțată, să curețe grajdurile vacilor și el, modest, deși pus
la muncă grea, își făcea munca. Și, trecând întâmplător
către Orăștie, m-au oprit țăranii și mi-au zis: de ce își bat
joc aceștia de Aurel Vlaicu? Și am întrebat în sat și am aflat
ce au făcut cei doi responsabili care l-au declarat pe Ion Vlaicu
chiabur. I-am ocărât și i-am spus lui Ion: fă cerere imediat la
Prezidiu (al Marii Adunări Naționale, unde Petru Groza a fost
președinte în anii 1952-1958 – n.a.). A făcut cerere și
Partidul imediat s-a sesizat și a fost deschiaburit. Dar vedeți,
mai sunt posibile astfel de greșeli. Și nici măcar nu s-a scuzat
responsabilul care făcuse acest lucru…

Eu am fost și în satul lui Vuia, acum doi ani.
Și când m-am oprit la casa unde s-a născut, mi-a ieșit în cale o
soră a lui, pe care o mai are acolo și m-a întrebat: Unde
e Vuia? Am auzit că a murit aici, în țară!
Țăranii de acolo au construit o casă culturală în satul unde s-a
născut Vuia. Acum, sub regimul nostru, au construit această casă,
din propriile lor mijloace. Țăranii au făcut aceasta! Și a venit
apoi un președinte de Comitet de la Timișoara și un secretar de
Organizație. Și primul lucru pe care l-au făcut a fost să dea jos
tabla cu numele lui Vuia și să o schimbe cu alta pe care au scris
Unirea.
(…)

Vuia e numai un caz. Am început însă cu
Racoviță. Unde e Racoviță în literatura noastră? Racoviță a
fost [un] profesor universitar apreciat pe plan universal. În toată
lumea, în toate limbile internaționale (sic!) se comentează
lucrările lui. Este adevăratul întemeietor al științei
speologice. Este român, de la Iași, românul care a plecat –
trimis al Universității Cambridge sau Oxford – la Polul Sud
într-o expediție, este omul care a fost primit de Universitatea din
Paris cu mari serbări. Dar unde e Racoviță în țara noastră? Mai
mult, am trecut pe la Cluj, în 1947-1948 și i-am văzut umbra, cu
pălăria lui trasă pe ochi, sărăcăcios îmbrăcat, mergea pe
lângă ziduri. Și mi-am zis: Acesta
este marele savant Racoviță? Am
chemat profesorii universitari, colegi de-ai lui, și i-am întrebat
de Racoviță. Mi-au spus: Moare de
foame! Aceasta [era]
în 1948 (evenimentul a avut loc înainte de 17 noiembrie 1947, dată
la care Emil Racoviță a decedat, la Cluj – n.a.). Și mă mustră
și astăzi conștiința că nu am trecut strada atunci, să-l opresc
și să-l întreb ce face, să-i spun: Cum,
frate, să mori de foame la Cluj?
Pentru că l-au dat afară de la catedră, l-au dat afară de la
universitate.”

Ajunși aici, trebuie făcută o mențiune. Nu
este prima dată când, în această ședință, Groza plânge de
milă unor personalități ale științei românești. Și totuși,
ne putem întreba cât de reală este indignarea lui și cât este
teatru în ceea ce spune. Dacă i-ar fi păsat cu adevărat, putea
să-l oprească pe Emil Racoviță, atunci când l-a întâlnit pe
stradă, și să-l ajute. Era prim-ministrul României și avea la
îndemână pârghiile necesare. Impresia care se desprinde,
parcurgând stenograma ședinței, este că Petru Groza este
interesat numai de a-i pune într-o situație de inferioritate pe
interlocutorii din Academia R.P.R., profitând de ascendentul politic
pe care îl avea asupra lor. De altfel, replicile interlocutorilor au
fost, tot timpul, timide și conciliante, ca și când aceaștia s-ar
fi simțit vânați.

„Nu vreau ca Vuia să moară acolo!”

Pe măsură ce ședința a continuat, Groza a
reluat ofensiva. După câteva considerații referitoare la Aurel
Vlaicu, și el căzut în uitare în vara anului 1953, a trecut la
subiectul întâlnirii: importanța lui Traian Vuia și moartea lui
în București, abandonat de vârfurile științei tehnice românești,
care ar fi trebuit să-i fie alături. „La 5 septembrie va fi ziua
Aviației Românești. Va fi atunci, pentru că și Vlaicu, și
tovarășul Vuia, au murit în septembrie. Când am fost eliberați,
la 23 august 1944, Vuia a jubilat, fiindcă el a fost de la început
un om orientat către democrație, el a fost socialist pe vremuri,
dar nu socialist de dreapta. A fost șeful rezistenței românești
din Paris contra invadatorilor, iar acum, în Al Doilea Război
Mondial, a fost șeful maquis-urilor
românești. A avut șapte morți în grupa lui. A avut o aversiune
adâncă contra cotropitorilor. După 23 august 1944, când eu am
intrat în Guvernul Sănătescu, mi-a scris o scrisoare caldă. Iar
după 6 martie – păstrez scrisorile lui emoționante – mi-a
scris: în sfârșit, poporul acesta este liber. Eu am rugat atunci
Ministerul de Externe să se intereseze de el. M-au sabotat însă în
mod urât, mai ales ministrul de Externe de atunci (Gheorghe
Tătărescu – n.a.), în sensul că ori de câte ori întrebam, îmi
răspundea: Ah, am uitat!
Eu i-am spus: Nu vreau ca Vuia să moară
acolo!

Doi ani m-au dus cu vorba. Am rugat atunci pe
alții, și pe tovarășul Constantinescu-Iași (istoric, membru
fondator al P.C.R., fost ministru al Propagandei în timpul
guvernării Petru Groza – n.a.), care se ducea la Paris, l-am rugat
să-l caute pe Vuia. Apoi, am chemat la mine pe Stoilov (Simion
Stoilov, matematician, ambasador al României în Franța în anii
1946-1948 – n.a.) și i-am spus: Te
oblig să mergi să-l cauți pe Traian Vuia.
Și am aflat că, între timp, tovarășul Traian Vuia a paralizat și
[că] este la un prieten al lui, Ciolan, care îl ține la el în
casă, iar soția acestuia îl îngrijește.

Atunci, i-am stabilit un ajutor lunar de 15-20.000
de franci, ajutor pe care l-am obligat pe Stoilov să i-l ducă. Pe
urmă, Vuia și-a exprimat dorința să vină acasă. Eu așteptam
clipa aceasta și l-am adus acasă, contra tuturor acțiunilor de
sabotaj ale Ministerului de Externe. L-am adus pe cont propriu,
plătind și drumul acelui Ciolan de la Paris. În 1950, l-am adus în
București. Era puțin refăcut.

Am anunțat Academia, am anunțat guvernul, am
avizat la Partid: este aici Traian Vuia, l-am adus acasă. Dar nimeni
nu a mișcat. Se punea întrebarea: ce să fac cu el? L-am dus la
Hotel Athénée Palace. Am alergat la el, s-a emoționat, am stat cu
el de vorbă și i-am spus: Stai aici,
la hotel, deocamdată! I-am aranjat un
apartament la hotel, dar mă jenam totuși să-l țin la hotel.

Mai ales că, după 23 august 1944, eu m-am
adresat Academiei Române, care s-a sesizat și l-a ales membru de
onoare. El a aflat acest lucru și a fost foarte bucuros, mândru.
(…) Dar când a venit acasă, mă jenam să-i spun că nu mai este
membru al Academiei R.P.R. Mi s-a spus că, deoarece la restructurare
nu a mai fost ales, va fi ales membru post-mortem al Academiei R.P.R.
(…) Atunci eu, jenat, m-am dus la Athénée Palace și l-am mutat
la niște bătrâni (după unele informații, este vorba de un cămin
de bătrâni – n.a.). Am pus pe un general să se ocupe de el.
Zilnic îl cerceta și a trăit 35 de zile în camera aceea,
necercetat de nimeni afară de mine și de generalul Bădescu. A
cerut să i se instaleze un telefon. I s-a instalat, dar prima
convorbire care a avut loc de la acest telefon, a fost aceea care ne
anunța că a murit. (…) Am alergat încolo, încoace, dar doar eu
cu generalul Bădescu am fost cei care ne-am interesat de
înmormântarea lui. I-am ales un loc de cinste la Cimitirul Belu și
la înmormântare a apărut și tovarășul Nicolau, primul secretar
de atunci al Academiei”.

Această ședință din iulie 1953, la care Groza
a venit însoțit de câteva persoane care îi cunoscuseră pe Traian
Vuia și Aurel Vlaicu, printre acestea fiind și inginerul Gheorghe
Lipovan, a avut urmări. Pentru pionierii români ai aeronauticii
universale a început reabilitarea și recuperarea. Unul dintre pașii
făcuți în această direcție a fost înlesnirea publicării de
către Lipovan a biografiei lui Traian Vuia, la care lucrase timp de
câteva decenii.

Cu siguranță, Petru Groza a avut un rol
important în faptul că Vuia și Vlaicu au revenit în paginile
cărților de istorie. Însă ne abținem să facem comentarii legate
de modul în care Groza l-a prezentat pe Traian Vuia ca susținător
al guvernării comuniste, numindu-l, de câteva ori pe parcursul
ședinței, tovarăș.
Nu sunt disponibile informații care să confirme apropierea lui
Traian Vuia de comunism.

Autorul
dorește să-i mulțumească domnului Dan Antoniu pentru fotografiile
care însoțesc articolul de față.

Foto (deschidere): Traian Vuia în 1946

Acest text a fost publicat în revista Historia Special nr. 26, disponibilă în format digital pe paydemic.com.