Ciudăţeniile medievalilor – Umorul negru şi obsesiile sexuale le ridicau moralul strămoşilor

Unul dintre cele mai populare manuale medievale era dedicat vânătorii de vrăjitoare, arderea pisicilor era o activitate socială, oamenii se întreceau în glume pornografice, erau obsedaţi de virginitate şi făceau baie o dată pe an. Sunt câteva dintre ciudăţeniile vieţii de zi cu zi a strămoşilor noştri.

Mărturii istorice dezvăluie amânunte cu totul neobişnuite despre viaţa strămoşilor noştri din secolele Evului Mediu. Iată câteva dintre acestea:Manualul de deconspirat vrăjitoarePrintre „invenţiile“ cele mai bizare atribuite Evului Mediu au fost ghidurile practice de vânare a vrăjitoarelor. Cel mai popular dintre acestea a fost Malleus Maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor),un manual scris în 1480 de inchizitorul german Heinrich Kramer.

Înainte de a scrie Malleus Maleficarum, călugărul dominican a încercat să urmărească penal mai multe vrăjitoare pe care le suspecta, însă ideile sale despre vrăjitorie şi modul său de acţiune au provocat indignarea comunităţilor locale. După mai multe eşecuri în a investiga presupusele vrăjitoare şi pe apropiaţii acestora, inchizitorul Kramer a scris Malleus Maleficarum, în care îşi justifica metodele şi îşi exagera succesele obţinute în vânătoarea de vrăjitoare. Autorul manualului afirma că femeile erau mult mai predispuse de a deveni vrăjitoare, oferind următoarea explicaţie: „toate vrăjitoriile vin din poftele carnale, care sunt nesăţioase la femei“.

Schingiuirea animalelor ca divertisment

Arderea pisicilor în public se număra printre formele cele mai bizare de divertisment în anii Evului Mediu, potrivit unor mărturii istorice. Pisicile erau „duşmănite“ pentru presupusa legătură cu diavolul şi vrăjitoarele, uneori însă şi vulpile erau atuncate în foc, schingiute sau spânzurate. „Diavolul prinde suflete aşa cum pisica neagră prinde şoareci“ sau „diavolul coboară între necredenicoşi precum o pisică“, scriau unii autori medievali, potrivit medievalists.com.

torturaVrăjitoarele ar fi avut puterea de a se transforma în pisici, potrivit unor credinţe perpetuate de la începutul celui de-al doilea mileniu. „Falsitatea şi răutatea lor sunt bine cunoscute. Un lucru pe care îndrăznesc să-l spun este că dacă o fiară are duhul diavolului în el, fără îndoială este pisica“, scria Edward, ducele de York. După arderea lor, unii localnici luau cenuşa pisicilor acasă în speranţa că le va aduce noroc. Nu toţi medievalii se raportau la pisici ca animale „satanice”, dovada fiind scrierile medievale dedicate îngrijirii pisicilor privite ca animale de companie, extrem de folositoare în acele vremuri la prinderea şobolanilor.

Cât de amuzanţi erau medievalii

Unii istorici au descris umorul medieval drept nepoliticos, obscen şi chiar brutal, iar mărturii le-au fost ilustraţiile şi glumele despre sex, despre funcţiile corpului, relatările despre relaţiile dintre soţi, despre preoţi, regi sau figuri istorice făceau parte din ceea ce putea fi numit umor medieval. Potrivit istoricilor, una dintre cele mai cunoscute cărţi de glume din Evul Mediu a fost scrisă de Poggio Bracciolini (1380-1459) şi se numea Facetiae. Autorul relata că a scris-o „pentru că era potrivită şi aproape o chestiune de necesitate acceptată de filosofi, că mintea noastră, întunecată prin numeroase griji şi nelinişti, ar trebui să se bucure de relaxare de la munca sa constantă, şi să fie incitată la voioşie şi veselie, de creaţii umoristice“, informează medievalists.com.

„În Florenţa, o femeie tânără şi prostănacă era pe punctul de a naşte. Simţea de mult timp durerile acute, iar moaşa, cu lumânarea în mână, i-a inspectat zona secretă, pentru a se verifica dacă pruncul va ieşi. Să te uiţi, de asemenea, şi pe cealaltă parte, căci soţul meu a luat uneori acest drum“, i-a spus femeia, moaşei sale, potrivit relatării lui Poggio.

„Am cunoscut un bătrân episcop, care şi-a pierdut o parte din dinţi şi se plângea că alţii îi atârnă şi vor cădea curând. „Nu te teme, i-a spus unul dintre prietenii săi. Nu vor cădea. Şi testiculele mele atârnă de vrea 40 de ani şi nici acum nu au mai căzut, a completat prietenul episcopului“, scria autorul de umor.

Obsedaţi de virilitate şi virginitate

O mulţime de scrieri din anii Evului Mediu ofereau detalii despre „trucurile” la care oamenii apelau pentru a-şi rezolva problemele din viaţa intimă. Ierburile „magice” şi plantele cu efect afrodisiac erau adesea recomandate de savanţi. Un amestec de lipitori de apă şi ulei era una dintre reţetele folosite de medievali pentru mărirea organului sexual, scria Muhammad al-Nafzawi, în manualul intitulat „Grădinile parfumate ale plăcerilor sexuale”. Un alt remediu pentru creşterea plăcerii sexuale implica folosirea smoalei.

„Se spală membrul în apă caldă, până devine roşu şi intră în erecţie. Apoi bărbatul va lua o bucată de piele moale, pe care a răspândit smoală fierbinte şi îl va învălui cu ea“, informa autorul „Grădinilor parfumate ale plăcerilor sexuale“. Savantul de la începutul secolului al XV-lea oferea şi sfaturi femeilor care doreau să scape de mirosul neplăcut al organelor intime.„În cazul în care o femeie vrea ca acest miros urât să dispară, ea trebuie să folosească smirnă roşie, pe care o va cerne şi o va frământa cu apă şi mirt, iar apoi va freca cu acest amestec părţile ei intime. În acelaşi fel ar putea fi folosită şi levănţica“, scria înţeleptul arab. Alte sfaturi păstrate în lucrările vremii le erau destinate femeilor care doreau să îşi mascheze pierderea virginităţii.

SPA-urile medievale

Mărturii păstrate din Evul Mediu aratau cât de populare erau băile publice care existau în oraşe. Deveniseră locuri în care bărbaţii îşi petreceau ore în şir, mâncând, scăldându-se sau bucurându-se de divertisment şi de compania prostituatelor. În Evul Mediu, unele canoane interziceau oamenilor să se scalde în băile publice, alături de persoane de sex opus, vederea nudităţii altcuiva decât soţiei sau soţului fiind „iertată” doar cu trei zile de post, bazat pe pâine şi apă. Băile publice au intrat în declin la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului următor, din motive religioase, dar mai ales din cauza epidemiilor necruţătoare şi a bolilor sexuale ca sifilis, care i-au determinat pe oameni să renunţe treptat la obiceiurile de a le frecventa, scrie Elisabeta Archibald, în studiul „Se îmbăriau oamenii în Evul Mediu?“, potrivit medievalists.com. Alte relatări istorice arătau că medievaşii făceau extrem de rar baie, uneori doar o dată pe an.

Înecul, în topul morţilor accidentale

Înecul era una dintre cele mai întâlnite cauze ale morţilor accidentale în Evul Mediu, potrivit unor cercetări realizate de oamenii de ştiinţă. Oamenii decedau înecaţi în şanţuri, fântâni şi râuri. Marile dezastre naturale au făcut zeci de mii de victime. În decembrie 1287, o furtună imensă înregistrată în nordul Europei a dus la spargerea digurilor şi la inundarea unor întinderi mari, lăsând peste 50.000 de victime înecate. De asemenea, moartea prin înec era deseori folosită ca pedeaspă pentru cei consideraţi „certaţi cu legea“. Mărturii istorice dezvăluie povestea unor femei acuzate de vrăjitorie care au fost legate de mâini şi de picioare şi aruncate în râul Someş.