Obiceiuri și credințe din jurul Paștelui și primăverii

Obiceiuri și credințe din jurul Paștelui și primăverii

Sărbătoarea Paștelui este integrată șirului de sfinte sărbători ale începutului de an, fiind cel mai important eveniment al primăverii, creștinii sărbătorind nu doar Învierea Mântuitorului Isus Hristos ci comemorând de altfel sacrificiul divin făcut de Acesta.

Sărbătorirea în fiecare an a gestului de jerfire pe cruce implică numeroase concepții privind ideea de renaștere, regenerare și de atingere a armoniei. De la concepția timpului ciclic la paralele din culturi vechi privind reînvierea, până la armonia ce dăinuiește între oameni la început de primăvară, ne-am inspirat și noi, scrie Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici, pe pagina de Facebook a instituției.

Paștele, sărbătoare a înfrățirii

E. N. Voronca vede în toate sărbătorile de primăvară – Paștele, Nedeia, Rusaliile, Sfinții Constantin și Elena – sărbători ale înfrățirii, ale atingerii armoniei. De Paște, toți oamenii se adună, își oferă în schimb pască și ouă; în Banat, servitorilor și ciobanilor li se făceau cadouri; animalele erau lăsate libere să pască prin holde, câinii erau scoși din lanț, iar vacile nu se mulgeau.

Vorbind despre sărbătorile de primăvară, Ion Ghinoiu conceptualizează perspectiva vieții ciclice a anului, care se naște, crește și îmbătrânește, asemenea omului, până se apropie de final, pentru a renaște. „Tinereții timpului” îi corespund așadar sărbătorile și obieceiurile ce marchează perioada echiocțiului de primăvară.

Tot Ghinoiu arată că „pentru om, începutul anului e legat de intrarea în anotimpul călduros”, conturând astfel o perspectivă umană asupra perceperii timpului. Cauza constă într-o tradiție milenară, în care vechile popoare ale lumii ar fi celebrat anul nou în cursul primăverii, și nu la miezul iernii – așa cum se impune prin reforma calendarului roman din 153 î.H. În gândirea veche, mitică, în culturile vechi caldeeană, indiană, chineză, araba, greacă, geto-dacă, romană, timpul calendaristic era organizat în funcție de Anul Nou, adică de nașterea sau moartea unei zeități.

În concluzie, începerea anului în timpul iernii nu are „în structura sufletească un aspect realist”.

Creștinismul respinge în schimb ideea unui timp ciclic – căci e știut că lumea a fost creată de Dumnezeu și este prescris că aceasta va avea și un sfârșit. Într-un fel, însă, și creștinismul sugerează două sărbători ale înnoirii timpului: nașterea, respectiv moartea și învierea, ca o a doua naștere, a Domnului Isus Hristos.

Pentru Ghinoiu, „Sărbătoarea creștină se încadrează de fapt în modelul de renaștere simbolică a timpului și spațiului prin jertfa divinității adorate substituită de o efigie”, unde jertfa zeului precreștin a fost înlocuită cu jertfa lui Isus. După trei zile de haos și întuneric, în care lumea a rămas fără protecție divină – urmează miracolul învierii din noaptea de Paște. Actele de purificare ce însoțesc Săptămâna luminată readuc echilibrul și armonia, iar „sacrificiile violente” din perioada Paștelui (tăiatul mielului, iar în unele zone, purcelul, spartul ouălor) sunt doar alte tipuri de jertfe.

Oul, generator de viață

Oul a căpătat, în parcursul ce l-a făcut de-a lungul timpului în gândirea universală, statutul de simbol al creației, fertilității, dar și al soarelui. Țăranul român din prima jumătate a secolului XX credea că „pământul e în chipul unui ou; fundul osului este pământul, iar vârful e cerul; el stă pe ape”. Ouăle se vopseau cu multe secole înainte de Hristos. Exista și în trecut obiceiul de a face cadou ouă colorate la unele sărbători sezoniere, mai ales la Anul Nou (așa cum era el perceput de alte vechi culturi).obi

Oul colorat este de acum simbolul Mântuitorului, care părăsește mormântul și se întoarce la viață, „precum iese puiul de găine din găoace”. La început, ouăle se vopseau în galben, culoarea soarelui, dar și în roșu, culoarea discului solar la răsărit și apus. Ulterior, el a fost decorat cu chipul lui Hristos, cu figuri de îngeri, cu mielul, sau cu motive astrale, fitomorfe, zoomorfe și antropomorfe.

Oul e ales la miezul Păresimilor, în ziua de mirecuri din mijlocul a Postului Mare, e colorat și încondeiat în Săptămâna Patimilor, pentru a fi ciocnit și mâncat sacramental în ziua de Paște. Prin acest ritual, în vechime se credea că mor și renasc timpul și spațiul, împreună cu divinitatea. Ouăle erau numite „necăjite” sau „muncite” pentru a sugera chinul ouălor în timpul procesului de încondeiere: desenarea modelelor cu ceară încinsă și introducere în apă fiartă de mai multe ori.

În credința populară, folosirea cojilor de ouă în anumite rituale putea aduce frumusețe și sănătate, dar și belșug și rod bogat, iar prin întrebuințarea lor -cu caracter magic-, se puteau lega sau îndepărta oamenii ori grăbi căsătoria fetelor, șamd. Expunerea oului sub streaşină sau la poartă, pe o creangă de stejar, marca un scut simbolic al casei.

Alte alimente rituale:

Pasca se prepară în joia sau sâmbăta Paștelui, având formă rotundă sau dreptunghiulară, cu ornamentație specială: pască cu sucituri, cu împletituri, cu zimți, simplă. Pasca și ouăle roșii se fac și de Sf. Gheorghe, De Ispas (Înălțare), cât și de Rusalii (sau cinzecimea de zile trecute de la Paști).

Pasca ce se face la aceste sărbători se lipește pe deasupra cu frunze de leuștean. În Bucovina, leușteanul e privit ca plată a dragostei, iar fetele își descântă cu ea și o poartă la brâu. În Schea, floarea care înflorește în timpul acesta, pepigioiul, se pune pe pască. Alături de pască și alte copturi cu caracter ritual: colaci, babe moși sau moșnegi, prescuri, învârtite.

Surse:

Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri populare românești, Ed. Elion, 2002.

Elena Niculiță Voronca, Studii în folclor, Vol. I, Tipografia G. A. Lăzăreanu, București, 1908.

Mai multe pentru tine…

Similar Posts

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *