Războiul Israel – Hamas, sau Orientul Mijlociu văzut din dronă

În spatele conflictului – istoric, susținut, vechi și de cursă lungă – al Israeului cu Hamas stă, acum, o miză geopolitică mult mai mare. Atacul brutal al Hamas din 7 octombrie – soldat cu peste 1200 de morți civili – urmat de reacția Israelului care lasă în urmă și mai mulți morți și provoacă o criză umanitară – a avut darul de-a bloca iminenta semnare a tratatelor de bună vecinătate a Israel cu vecinii săi musulmani.

Analiza de mai jos – publicată integral în numărul 80 (de iarnă) al revistei exclusiv print CRONICILE CursDeGuvernare (LINK AICI) – privește ecuația geopolitică de ansamblu, în care conflictul Israel-Hamas e doar o luptă dintr-un război mult mai mare: un focus pe Iran, unul din colțurile triunghiului China-Rusia-Iran, autocrațiile care au declarat un război sistemic lumii occidentale.

Mai jos, fragmente esențiale din această analiză.

(Redacția)

***

Iranul acționează din umbră pârghiile  de care dispune în Orientul Mijlociu, evitând să apară în prima linie. Sub denumirea generică de „Axa de rezistență” rețeaua leagă diferiții aliați și proxi ai Iranului.

Iranul controlează și coordonează Hamas și Jihadul Islamic Palestinian din Gaza, plus mai multe miliții care acționează în Siria, Irak și Yemen. Dar cel mai puternic dintre jucătorii Iranului în regiune este Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu) din Liban. De mai bine de douăzeci de ani, Iranul lucrează la asta, sprijinind și întărind diverse grupări mobilizate în marea luptă împotriva Israelului și aliatului său american. În tot acest timp, au mai avut loc confruntări specifice și sporadice. Acestea au crescut în in intensitate după 7 octombrie.

(………………………………………………………….)

Liban, Siria, Irak, Cisiordania, Yemen…

Hezbollahul libanez, principalul partener al Iranului în regiune, se află aproape de cea mai apropiată și mai fierbinte graniță a Israelului.

În Liban, organizația căpușează și blochează instituțiile țării în numele „rezistenței” față de Israel. Ciocnirile cu forțele israeliene au crescut în intensitate după 7 octombrie, fără însă a genera un conflict armat la scară mai largă. Hezbollah își cântărește cu atenție acțiunile și oricum nu face un pas fără unda verde de la Teheran. De partea sa, Israelul a încercat, de la 7 octombrie, să țină lucrurile la o anumită limită, astfel încât să nu fie nevoit să deplaseze prea multe forte și să afecteze în vreun fel operațiunile la scară mai mare – și extrem de periculoase – din Fâșia Gaza.

În Siria, forțele Hezbollah își concentrează eforturile în sprijinirea regimului lui Bashar al-Assad, bineînțeles, cu susținerea Iranului și alături de Rusia. Israelul a lovit mai multe poziții strategice ale Hezbollah, dar gruparea sprijinită de Iran îi provoacă tot mai intens pe militarii americani prezenți în regiune.

Siria este actualmente un conglomerat de amprente militare – în nord, sunt cele două zone kurde cu prezență militară turcă. Ankara se opune regimului lui Asad dar nu dorește o joncțiune a kurzilor în nordul Siriei și crearea unei entități independente sau autonome.

Trupele americane se află în zona de est a țării, care scapă controlului regimului de la Damasc precum și într-o zonă restrânsă din sud, la granița cu Irak. Rușii și luptătorii sprijiniți de Iran ocupă regiunea capitalei și vaste teritorii din vest, până la regiunea Înălțimilor Golan, controlată de Israel.

În această zonă de graniță siriano-israeliană, înghețată de la conflictul din 1973, au fost semnalate mai multe confruntări, începând cu 7 octombrie. De partea sa, Israelul a bombardat mai multe obiective de infrastructură, inclusiv aeroporturile din Damasc și Alep, pentru a împiedica aprovizionarea cu trupe și muniții de partea susținută de Iran.

În Irak, după 7 octombrie, forțele americane au fost atacate în repetate rânduri, atât cu drone cât și de rachete. Mai multe miliții șiite irakiene acționează sub ordinele Iranului și în afara controlului Bagdadului. În mod regulat, trupele americane prezente în Irak și chiar convoaiele diplomatice au fost ținte predilecte ale acestor miliții.

În urma atacului Hamas asupra Israelului, grupurile armate apropiate Iranului au amenințat că vor ataca bazele americane, ca urmare a sprijinului Washingtonului pentru Israel.

Cisiordania constituie un alt teren periculos. Gradul de violență a crescut după 7 octombrie. Israelul a realizat mai multe incursiuni în zonă. De asemenea, acuză Iranul că a desfășurat arme prin Siria, pentru a crea un al doilea front.

Unda de șoc se face simțină până în Yemen, unde Iranul susține milițiile Houthi. La 19 octombrie, un distrugător american a doborât trei rachete sol-sol și mai multe drone despre care Pentagonul a spus că se îndreptau potențial către ținte din Israel: Acestea au fost lansate de rebelii Houthi. Nava americană patrula Marea Roșie ca parte a prezenței militare consolidate a Statelor Unite în regiune, decisă de Joe Biden după izbucnirea războiului.

(………………………………………………………..)

Încercuirea Israelului și blocarea relațiilor sale de bună vecinătate: o miză geopolitică

Atacarea Israelului pe mai multe fronturi, în paralel cu neutralizarea americanilor în regiune a constituit de mult timp visul lumii musulmane, alimentat de vocile imamilor și de o parte a liderilor politici. Dar precedentele tentative s-au soldat cu succese strălucite ale israelienilor. În 1967, Israelul a învins în șase zile o coaliție formată din Egipt, Iordania și Siria și a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania.

 În 1973, Israelul a înfrânt Egiptul și Siria, prin câteva manevre-surpriză, deși fusese luat prin surprindere, chiar în ziua sărbătorii sfinte de Yom Kipur. Israelul a retrocedat Egiptului Peninsula Sinai, înainte de un spectaculos tratat de pace, în 1979.

Acesta a deschis un lung proces de ”normalizare” a relațiilor unor state arabe și musulmane cu Israelul: Liban (1973), Iordania (1984), Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Sudan (2020). La toate acestea se adaugă, bineînțeles, complicatul proces de pace israeliano-palestinian, început cu negocierile de le Madrid (1991) și încununat prin Acordul de la Oslo (1993) și soluția celor două state.

Punctul culminant al îndelungatului proces de normalizare ar fi putut fi acordul dintre Israel și Arabia Saudită, mediat de Statele Unite. În cadrul acordului, Riadul urma să obțină creșterea sprijinui militar din partea Statelor Unite dar și asistență pentru programul nuclear civil. La schimb, sub cupola americană, Israelul urma să facă concesii cu privire la statul palestinian.

Acordul ar fi reprezentat, desigur, un coșmar pentru Iran. Însă nu pare a fi și singurul motiv al atitudinii belicoase a Teheranului.

Un altul poate fi pur și simplu slăbiciunea manifestată de Israel de la instalarea coaliției conduse de Beniamin Netanyahu. Aflat sub amenințarea a trei procese de corupție, acesta s-a aliat cu partide ultrareligioase de extremă dreapta pentru a promova o reformă judiciară menită să-l salveze de urmările proceselor. În schimb, a fost nevoit să recurgă la concesii grele în favoarea extremiștilor, prin promovaerea unei legislații anti-laice și anti-minoritare. Mai mult, guvernul a răspuns pretenției grupărilor extremiste de a accelera politica de colonizare în Cisiordania. Numeroase trupe israeliene au fost mutate acolo, pentru a răspunde reacției violente a palestinienilor. Iar atenția asupra Fâșiei Gaza a scăzut.

De mai multe luni, zeci de mii de israelieni protestau cu regularitate în stradă. Și mulți foști responsabili din sistemul de securitate, ba chiar unii aflați în funcții, atrăgeau atenția aspura pericolului reprezentat de vulnerabilizarea statului, în urma divizării societății și a promovării în funcții cheie a unor personae incompetente, provenite din zona extremistă și ultra-religioasă.

În sfârșit, trebuie pusă în ecuație reacția tot mai strânsă a Iranului cu Rusia. Teheranul a furnizat Rusiei drone și alte echipamente pentru a fi folosite în agresiunea împotriva Ucrainei. Potrivit unor rapoarte ale presei, Iranul ar putea beneficia, la schimb, de asistență în domeniul nuclear. Aprinderea conflictului în Orientul Mijlociu servește în bună măsură Rusiai – și aceasta din două motive.

(………………………………………………………)

*

(Analiza integrală poate fi citită în nr. 80 al revistei exclusiv print CRONICILE CursDeGuvernare – LINK)

***