Prostituția în Bucureștiul secolului al XIX-lea

Etapele reglementării prostituției în secolul al XIX-lea reflectă gradul de modernizare a societății și transformarea moravurilor, de la o libertate exagerată spre o monitorizare strictă. În prima jumătate a veacului nu exista o legislație care să reglementeze prostituția, aceasta fiind asimilată preacurviei și lăsată în grija tribunalului ecleziastic. Situația se schimbă treptat prin implicarea statului, prin apariția unor legi penale și introducerea unor măsuri de ordin sanitar menite să prevină „bolile lumești” care făceau ravagii în capitală dar și în Principate.

Cine erau aceste femei care practicau prostituția? Majoritatea erau tinere, cu vârste cuprinse între 15 și 25 de ani, românce, țigănci sau femei de alte etnii, provenind din medii sărace, adesea orfane sau văduve. Pe cele mai multe, numite celetnice, le regăsim în hanuri și cârciumi unde erau aduse cu scopul de a atrage un număr cât mai mare de clienți. Către jumătatea secolului se vor numi „dame publice”, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.

În 1834 comisia medicală a Bucureștilor hotărăște ca o dată pe săptămână „comisarul fieștecărei văpsele să adune femeile de lume într-un loc hotărât, iar doctorul văpselii cu moașa să le viziteze și pe cele bolnave să le trimită la spital”. „Bolile venerice încuibându-se”, autoritățile decid să facă „întru ascuns” un recensământ al „femeilor publice” (1843) pe care le supun unui consult medical. Cele 227 de femei descoperite cu boli venerice au fost trimise la spitalele Colțea și Pantelimon pentru tratament. Conform Condicii criminale (Condica criminală cu procedura ei-1850), „femeile publice” nu puteau fi măritate sau cu o vârstă mai mică de 15 ani. Erau împărțite în trei clase, după cum urmează:

„1. Femeile ce întrebuințează această profesie de față și fără pericol. 2. Femeile ce întrebuințează această profesie în taină, cu oarecare îngrijire și cu pericol. 3. Femeile ce întreprind această profesie prin mijlocirea altor femei făcătoare de bine (pezevenghi)”.

Pe lângă prostituatele monitorizate de autorități, posesoare de „condicuță” și obligate să facă vizite medicale periodice, umblau prin capitală foarte multe prostituate clandestine care „se eschivau de la controlul medical și polițienesc, devenind astfel focare de contaminațiune”.

„Prăpastia imoralității”

Mai mulți factori influențau alunecarea tinerelor în „prăpastia imoralității”: mizeria, decesul părinților, traiul rău în familie, pierderea serviciului, salariul derizoriu sau, în unele cazuri, „dorul după fast și lux”. În cercurile prostituției clandestine intră din ce în ce mai multe femei care, deși aveau o meserie, doreau să-și suplimenteze venitul: croitorese, vânzătoare de flori sau zarzavat, țesătoare, modiste, vânzătoare în prăvălii, lenjerese, servitoare, cameriste, spălătorese, ș.a. Bineînțeles, „sunt și unele prostituate care trec în fața lumii drept femei cinstite, ocupă case luxoase, au echipagii elegante, sunt veșnic îmbrăcate după ultima modă, exhibează toalete pompoase la orice ocazie festivă și au o aparență onestă: sunt femei întreținute de oameni bogați.”

Persoana care racola sau/și mijlocea practicarea prostituției, adesea tot o femeie, se numea pezevenghe, marșandă, macarelă/macherelă sau țață. Art. 264 din Condica criminală surprinde pedepsele aplicate proxeneților: „Oricare va aduce vătămare bunelor năravuri, obicinuid a îndemna, a ajutora sau a înlesni desfrânarea persoanelor tinere în vârstă mai mică de cincisprezece ani, se va pedepsi cu închisoarea Snagovului de la un an și jumătate până la trei, și cu globire de la lei una sută până la una mie (…).”

Înainte de reglementarea și legalizarea prostituției, hanurile și cârciumile constituiau spațiile predilecte pentru întâlnirea părților și consumarea „tranzacției”, situație ce determină autoritățile să interzică prezența femeilor în aceste localuri. Spre exemplu, în 1833, în București, Agia a instituit o interdicție pentru „păcătoasele ce stăruiesc pe la cârciumi”, amenințând cârciumarii și hangiii cu bătaia (15 toiege). Prostituatele nu mai erau biciuite în locuri publice și aglomerate ci erau trimise la mănăstirile Rătești și Ostrov să „își curățe cugetul de păcate”.

Robert Walsh, un publicist irlandez care a călătorit în Ţara Românească în 1824, descrie Bucureştiul ca un oraş al dezmăţului. „Oraşul este plin de cârciumi şi pentru a atrage clienţii, în fiecare din ele se ţine un număr oarecare de femei care sunt gata la un semn să joace şi să cânte pentru oaspeţi. În aceste case vin boierii lăsându-şi familiile şi îşi petrec serile cu femei de teapa cea mai lipsită de ruşine, care îşi dezonorează sexul. În felul acesta au ajuns Bucureştii de ocară din cauza desfâului, întrecând orice alt oraş din Europa.”

Din perioada regulamentară sunt documentate casele de rendez-vous care, după jumătatea secolului, vor coexista cu bordelurile. Multe dintre aceste stabilimente se aflau în zonele sărăcăcioase ale orașului, destul de departe de centru, pentru a nu interfera cu „lumea bună” a orașului.

Între 1862 și 1930 a funcţionat în România sistemul prostituției colective a “pensionarelor de bordel” şi al prostituţiei practicate individual cu condicuţă de sănătate, supravegheat la nivel local prin regulamente iar la nivel central prin articole ale legilor sanitare. Primul regulament pentru privegherea prostituției din București a fost proiectat de C. Davila și I. Felix în 1862, modificat succesiv până în 1899 și preluat de majoritatea orașelor.

Prostituatele erau înregistrate la Poliție și la Serviciul Sanitar, intrau într-un regim de consultații periodice, primeau o condică și un permis pentru exercitarea ocupației. Spre deosebire de prostituția din bordeluri, coordonată de o matroană, cea „singuratică” se practica în locuințe particulare închiriate și racolarea se făcea cu precădere pe stradă, la intrările hotelurilor de lux, în fața vitrinelor magazinelor din centru, în Cișmigiu, ș.a. Spre sfârșitul secolului se constată o grijă tot mai mare de a separa prostituatele de “femeile cinstite”, prin regulamente care le interzic celor dintâi să zăbovească prin restaurante, cafenele, grădini publice, să meargă la teatru, la circ sau la alte spectacole.

În București, ele nu au voie să se plimbe pe bulevardul Universităţii, pe Calea Victoriei între Lipscani şi strada Umbrii sau pe şoseaua Kiseleff, la ore frecventate de public, riscând amenzi sau chiar pedeapsa cu închisoarea. Mai mult, „pentru a feri femeile cinstite de acostările unora dintre bărbați” se propune introducerea unui semn distinctiv pentru „damele publice”: pălăriile roșii.

În 1897, în București se aflau 50 de case de prostituție cu 484 de „angajate” și 214 de „prostituate singuratice”. În următorii ani, 81 dintre ele se retrag „în viața onestă”. Pe lângă aceste prostituate cu acte în regulă existau şi aproximativ 4-5000 de clandestine, responsabile pentru 80% din îmbolnăvirile cu sifilis. În opinia doctorului Felix, răspândirea bolilor venerice era cauzată de slăbirea moravurilor, înmulțirea celibatarilor și serviciul militar obligatoriu. Doctorul cerea autorităților combaterea prostituției clandestine, examinarea medicală a militarilor, servitorilor sau altor lucrători și, nu în ultimul rând, „întoarcerea prostituatelor la munca onestă”. „[…]prin filantropia organizată să se facă un act de abnegațiune, să se scobore în stratele sociale […] să se întindă o mână de ajutor acelor minore, cari se află în pragul corupțiunii și cari se mai pot scăpa de boala fizică și morală.”