Cum ar fi scris Caragiale o carte de istorie a românilor…
Muzeul
Național al Literaturii Române din București păstrează un
document fabulos (Dosarul nr. 10395). Este vorba despre un memoriu
scris în întregime de mâna lui Caragiale și adresat profesorului
Spiru Haret, ministrul Instrucțiunii Publice.
Textul, datat
București, 1 iunie 1898, a fost clasat în patrimoniul național
mobil prin Ordinul ministrului Culturii nr. 3418 din 26.11.2020.
Având
în vedere importanța sa excepțională, îl prezentăm integral:
„Domniei
Sale
Domnului
Ministru al Instrucțiunii Publice
Lucrarea
mea literară ar purta titlul:
Patria
și Neamul
– Povestiri
și Icoane din trecutul Poporului Românesc –
După
titlu, vedeți, Domnule Ministru, scopul meu și puteți înțelege
felul lucrării mele: «Patria și Neamul» va fi o serie de
ilustrațiuni literare a Istoriei Naționale.
Istoria
națională, stăpânită astăzi aproape desăvârșit pe câmpul
științific, mulțumită neprețuitelor investigațiuni ale
savanților noștri, a fost până acuma prea puțin, prea rar,
ilustrată artistic, pentru a fi accesibilă masei întregi a
poporului; poeții lirici în deosebi au dat, în minunate balade și
legende, fragmente istorice ca ilustrații – toate însă fără o
sistemă unitară.
Ar
fi, desigur, un mare noroc pentru mine să îmi pot duce la bun capăt
întreprinderea la care mă gândesc de-atâta vreme ca la o
încoronare a activității mele literare.
«Povestiri
și Icoane din trecutul Poporului Românesc»!… Dar se poate pentru
un povestitor, pentru un literat popular, un câmp mai larg, un
obiect mai frumos, o sarcină mai puțin ingrată?
Povestirile
ar începe de demult și icoane bogate și multe ar străluci pe
întrecute unele după altele…
Iată
– pe când Alexandru Machedon, după ce a răsturnat cu o suflare
pe vorbăreții și iscusiții Greci, pornește ca un vârtej luminos
peste Asia, nimicește pe trufașul Darie al Perșilor, îngenunche
pe marele Por Împărat dela Indii, străbate în Africa, poruncind
să se ridice pe drumu-i de la Indus și până la templul lui Amon
din intrarea pustiului Saharei, șaptezeci de cetăți – iată că
un vultur tânăr, crescut pe malurile Tibrului, începe să își
întinză ghiarele și aripele și să cuprinză peninsula italică.
În câțiva ani, praful s-alege de împărăția lui Alexandru, iar
mica Republica Romană crește mereu până ce ajunge cea mai măreață
și cea mai strălucită împărație din câte au stat vreodată pe
pământ…
Iată
izvorul depărtat al Istoriei poporului românesc – căci, dintr-un
ou pe care l-a lăsat în Carpați aquila italică s-a născut
vulturul român…
Iată
apoi cum, după torente seculare de neamuri barbare, ce se năpustesc
asupra unei civilizațiuni obosite, iată cum Basarab face din
pieptul lui, împlătoșat cu o cruce, o stavilă împotriva
potopului năprasnic al Semilunei… Iată cum, atunci când
Baiazid-Fulgerul retează pădurile de lănci ale cavalerilor
creștini din Europa, adunați în cruciadă cu cea din urmă
desnădejde, precum retează cosașul voinic desimea fânețelor, o
singură lance rămâne înaltă sus, ca o tulpină țapănă de
măceș de care se sparge coasa – aceea e lancea lui Mircea cel
Bătrân!
Dar
apoi cel mare dintre Mușatini, Ștefan! și cel mai viteaz între
viteji, Mihai? Ar putea oare ˈncăpea acele mărețe figuri în
cadrul strâmt al unui prospect cum este acesta?
Dar
atâtea alte nenumărate figuri, și mândre și cuvioase, atât în
noroc cât și în nenoroc, în izbândă ca și în cădere,
sdrobind ordiile barbare sau plecând grumazul sub securea
gialatului?..
Și,
mai presus de toate, temeiul și isvorul atâtor isprăvi bărbătești
– poporul acesta, cu mintea lui oricând limpede, fie-n biruință,
fie-n pierzare, viteaz ca șoimii stâncilor și răbdător ca
stâncile!…
Și
atâtea zile de glorie și de triște luminoase ș-apoi atâta
restriște și-ntunerec – de două veacuri!…
Ce
poveste frumoasă – și frumoasă și adevărată – se poate
spune poporului nostru despre acele mândre generațiuni de la 21
până la 59, cari, venite când era cupa amară plină, au vrut să
jertfească cu entusiasm averi, drepturi și ambițiuni personale
spre a întemeia aevea visul străvechi al Unirii!
Dar
– joc ciudat și fericit al întâmplării! – după ce sute de
ani bezna ne-a venit nouă de la răsărit, acum iată că ne răsare
lumina de la apus! Iată că la Severin calcă piciorul unui tânăr
soldat, copil al unei ilustre case împărătești, care-și are
obârșia tocmai în pădurile de unde izvorăște Dunărea. La
primul lui pas pe pământul patriei române tremură sub lespezi
depărtate, în sfântă umbră de mănăstiri bătrâne, țărâna
atâtor și atâtor viteji, când triumfători, când jertfiți. Este
vrednicul lor urmaș! Vine, ales de norocul neamului nostru, să
domnească pe tronurile unite ale lui Ștefan și Mihai! Vine să
plătească în sfârșit, cu poporul său, o datorie seculară –
plata cinstită și bărbătească, în câmpiile Plevnei! Vine să
desăvârșească o faptă pentru care sute de ani s-au vărsat atâta
sânge ș-atâtea lacrimi, să izbândească un vis care, sute de
ani, a legănat viața atâtor eroi și martiri, mai mulți
nepomeniți decât pomeniți: Neatârnarea Patriei și Neamului și
Coroana Regală!…
Dar
astea toate, Domnul meu, sunt comori nestemate!
Să
fie ajutat și susținut a le scoate la iveală într-o formă
originală artistică, accesibilă poporului român – mare noroc
pentru un literat! Numele lui ar rămâne vecinic legat de un lucru
scump unui neam întreg! Pentru o așa lucrare n-ar fi păcat, de
sigur, să-și încordeze un artist prozator cea din urmă fibră a
conștiinței lui profesionale.
Voi
avea eu, oare, norocul să fiu însărcinat de domnia voastră cu
această lucrare, de la care, nu mă-ndoesc ar atârna numele meu de
literat popular? – nu știu. Mi-ar părea desigur foarte rău să
nu am acest noroc, cu toată grozava răspundere ce mi-aș lua în
fața publicului celui mare semnând o așa lucrare. În orice caz,
fără umbră de invidie, voi felicita pe acela ce va avea un
asemenea noroc; căci, desigur, Domnule Ministru, cum vă știu
animat de dorința de a face începătura bibliotecii sătești, unul
dintre literații noștri va trebui să aibă în curând fericirea a
putea face ilustrațiunea Istoriei Naționale – Povestiri și
Icoane din trecutul poporului românesc.
Vă
rog, Domnule Ministru, binevoiți a lua în nume de bine oferta mea,
chiar dacă nu aprobați ș-a primi asigurarea deosebitului respect
cu care sunt
Al
Domniei Voastre
prea
plecat și prea supus
servitor
I.L.
Caragiale”
…
Și cum n-a scris-o
Ministrul
Spiru Haret i-a aprobat pe loc cererea. Lui Caragiale i s-a oferit
suma de 7.000 de lei (dintre care 3.500, „imediat”), scriitorul
urmând, în schimb, să predea cel puțin două treimi din lucrare
până la data de 1 octombrie 1898, iar manuscrisul integral până
la 1 martie 18991.
În
aceeași zi, 1 iunie 1898, Caragiale răspundea în scris:
„Domnule
ministru,
Cu
respect răspund că primesc condițiile stabilite de dv. pentru
lucrarea de istorie populară ce v-am rugat să-mi acordați.
Totodată, vă rog să binevoiți a ordona să mi se elibereze,
potrivit acestor condiții, suma de 3.500 lei, ca să pot începe
lucrarea.
Binevoiți,
d-le ministru, a primi asigurarea respectului cu care sunt
al
d-voastră plecat servitor
I.L.
Caragiale”2
La
13 aprilie 1899, dramaturgul se adresa ministerului, plângându-se
că a întâmpinat mari dificultăți în elaborarea cărții și
solicita prelungirea termenului de predare până la 1 iulie 1900,
dar și suma de 2.000 de lei. Instituția i-a răspuns neîntârziat,
acceptându-i doleanța3.
La
21 octombrie 1899, Caragiale informa că lucrarea este „aproape
gata” și mai cerea 900 de lei4.
La
21 ianuarie 1903 (!), ministerul i-a trimis următoarea somație:
„D-lui
I.L. Caragiale
V-ați
oferit în anul 1898 a scrie o carte literară sub titlul «Patria și
Neamul
– Povestiri
și Icoane din trecutul Poporului Românesc», pentru înzestrarea
bibliotecilor populare, cu condițiunea ca această lucrare să ne-o
dați gata la 1 iulie 1899, și Casa Școalelor, după cererile dv.
v-a eliberat cu ordonanțele de plată nr. 114/98, 31725 și 1101/99
suma de 7.000 lei drept premiu pentru zisa scriere, și cum d-voastră
nu v-ați ținut de angajamentul luat, am onoarea a vă ruga să
binevoiți ca în termen de 15 zile de la primirea acesteia să
depuneți manuscrisul scrierii în cestiune”5.
Din
păcate, maestrul nu s-a conformat, ministerul văzându-se nevoit
să-i ceară să restituie suma de 7.000 de lei și să-i aplice și
o amendă.
În
acest context, este justificată întrebarea: ce l-a motivat pe
Caragiale să se înhame la un demers atât de dificil? Una dintre
explicații este oferită chiar de autor în memoriul înaintat
ministrului Instrucțiunii Publice. De ce n-ar fi plauzibil că ar fi
dorit să-și lege numele de o carte de popularizare a istoriei care
putea dăinui în conștiința viitorimii? Este posibil să fi
urmărit și recompensa financiară. 7.000 de lei era o sumă
generoasă. Pentru comparație, în 1888, când a fost numit director general
al teatrelor, primea un salariu de 380 de lei.
Dimitrie A. Sturdza
De
asemenea, poate orgoliul l-a împins să șteargă din memoria
colectivă acuzațiile nedrepte care i-au fost aduse de către unii
academicieni în 1891, când a candidat pentru marele premiu al
Academiei Române. Astfel, Dimitrie A. Sturdza (mare om politic
liberal, vicepreședinte al Academiei, 1879-1882, președinte,
1882-1884, și secretar general vreme de trei decenii, din 1884 până
la moarte, în 1914) i-a adresat aceste cuvinte usturătoare:
„Domnul
Caragiale să învețe a respecta națiunea sa, iar nu să-și bată
joc de ea. Academia trebuie să încurajeze tot ce poate să înalțe
poporul nostru, iar nu ceea ce-l prezintă într-un mod nereal și
neadevărat, și ceea ce poate contribui la corupțiunea lui”.
Ca
un fapt divers, la 1 iunie 1898, când Caragiale scria memoriul către
ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice Spiru Haret, Dimitrie
A. Sturdza era prim-ministru.
Acest text este un fragment din articolul „Nenea Iancu și Conița Clio”, publicat în numărul 248 al revistei Historia, disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Note:
1 Muzeul Naţional al Literaturii Române dosar nr. 10395, fila 4.
2 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor, dosar
nr. 3/1898, fila nr. 1.
3 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor, dosar
nr. 3/1898, fila nr. 2.
4 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor, dosar
nr. 3/1898, fila nr. 3.
5 Arhivele Naționale Istorice Centrale, Fond Casa Școalelor, dosar
nr. 3/1898, fila nr. 4. Vezi și I.L Caragiale, Scrisori
și acte, Editura
pentru literatură, București, 1963, p.196.
Mai multe pentru tine…
