Mina Minovici și antropologia criminală

Una dintre chestiunile supuse unor ample discuții cu pretenții științifice din jurul medicinei legale a fost aceea a criminalității. Dacă se naște un om predispus către crimă și delicte, dacă el poate fi recunoscut prin anumite stigmate fizice și dacă mediul social are vreun amestec în crearea acestui personaj viciat al societății, s-a discutat încă de la finalul secolului al XIX-lea.

Desigur, chestiunea are o lungă istorie în spate, însă, repetăm, premisele de la care se pornea acum erau unele științifice. Ele vizau și o nouă raportare a instituțiilor statului față de infractor, prin felul în care el să fie integrat în societate, cât și prin pedepsele care să-i fie aplicate, scrie Muzeul de Artă Populară Dr Nicolae Minovici, pe pagina de Facebook a instituției.

Antropologia criminală a fost una dintre științele care analiza omul din punct de vedere biologic și psihologic pentru a înțelege de ce unii oameni sunt predispuși către acțiuni antisociale. Știința s-a ramificat în secolul 20 în alte domenii de cercetare, precum psihiatria criminalistică, criminologie, criminalistică și sociologia criminalității.

În mijlocul disputelor, s-a aflat, desigur, și medicul legist Mina Minovici (la fel și frații săi, Ștefan și Nicolae). El a participat la congresele de antropologie criminală organizate la finalul secolului al XIX-lea.

Primul congres de antropologie criminală a luat loc în 1889, în Italia. Atunci au fost discutate cauzele sociale ale delictului, ajungându-se la concluzia că antropologia criminală ar trebui să fie tratată ca o psihologie și sociologie criminală, ea singură nefiind îndeajuns să rezolve problemele complexe ridicate de studiul criminalului.

La congresul din 1892, la care participa și Mina Minovici, s-a dezbătut asupra problemei moralității criminalilor, cât și asupra necesității de adoptare a unor măsuri rezultate din cercetările antropologice practicate în alte țări.

Era congresul la care reprezentanții școlii italiene nu au mai participat, opera fiindu-le contestată celelalte școli, cea pozitivistă și cea spirituală. În Franța, școala pozitivistă, din care făcea parte Lacassagne, la ideile căruia s-a raportat și Mina Minovici, era cercetată de asemenea chestiunea degenerării fizice a delincvenților, însă era luată în calcul și influența enormă a mediului social asupra lor.

Școala spiritualistă, pe de altă parte, se raporta la morală – sau lipsa ei ̶ ca factor ce influențează caracterul criminal. Tot în Franța, fusese adoptată metoda identificării antropometrice a lui A. Bertillon, preluată și de poliția din România prin intervenția lui Mina Minovici.

În introducerea la „Catalogul cu condamnații din toată țara în cursul anului 1892” Mina demonstra importanța adoptării cazierului judiciar, metodă de înregistrare a identității infractorilor și de identificare a recividiștilor deja, folosită în țările apusene. Tot atunci el arăta și importanța înființării Serviciului Antropometric, instituție privită cu ochi răuvoitori și adesea neînțelegători în epocă. Iată cuvintele sale:

„Capitala noastră, grație înființării Serviciului Antropometric, posedă încă de anul trecut un Cazier Judiciar în regulă, de la toți condamnații de către tribunalele din Ilfov, iar instanțele judecătorești, în orice moment, pot găsi în acest serviciu trecutul unui parvenit care a mai fost condamnat în București. Acest avantaj nu-l are însă decât Capitala”.

În cazul schimbării numelui, rămâneau măsurătorile antropometrice. Introducerea cazierului reprezenta o „reformă socială de care depinde în mare parte viața, averea și cinstea cetățenilor și cu a căror pază este însărcinată”, această reformă contribuind mai ales la diminuarea numărului răufăcătorilor, conștienți și speriați de posibilitatea unei pedepse mai mari în cazul unei recidive.

„Antropologia criminală și responsabilitatea”

Chestiunea pedepsei e reluată de Mina la finalul lucrării „Antropologia criminală și responsabilitatea” publicată după un an, în 1893. În aceste pagini, medicul combate din nou tezele lui Cesare Lombroso privitoare la tipul criminalului înnăscut, discută despre celelalte școli de criminologie și reflectă asupra cauzelor delictului cât și asupra pedepsei dintr-un unghi personal, bazat pe experiența profesională, punct de vedere care rămâne în continuare unul valid și cerebral.

În primul rând, Mina îi recunoaște meritul lui Lombroso de a începe discuția științifică asupra condiției criminalului, spunând că „el a cerut să se ia măsuri de siguranță socială față de o categorie de indivizi care nu pot să se adapteze mediului, din cauza unei organizări care îi fac incapabili de aceasta”.

Însă, stigmatele pe care le regăsea Lombroso erau de fapt ale criminalului alienat, neexistând un criminal înnăscut, așa cum au demonstrat-o numeroase studii, inclusiv cele ale lui Mina. Îmbinând concluziile valide ale școlilor de antropologie, medicul legist reflecta asupra etiologiei crimei:

„Crima este un fapt biologic și social în același timp; adică, crima, această acțiunea a unei ființe vii în societate, trebuie, în caracterele sale distinctive, să se resimtă, în același timp, și de ființa care o comite și de societatea în care se comite”.

Privitor la tipul criminalului, el nota că: „e greu, este foarte greu, să se precizeze în mod categoric noțiunea omului onest și aceea a criminalului. Nu sunt categorii absolut deosebite. Tot omul are pasiuni, înclinații, instinct care pot să-l ducă la crimă. …criminalul nu se deosebește de omul virtuos decât prin aceea că n-a știut să-și stăpânească pasiunile sale.”

Această reflecție pornea de la numeroasele studii prezentate în cadrul congreselor de antropologie, care nu au ajuns la rezultate concrete privind diferențele fizice între omul onest și cel onest. Totodată, societatea era formată și din aceia care comiteau infracțiuni și scăpau nedepsiți.

Mina Minovici nu era de acord nici cu aceia care susțineau că organizarea economică a societății ar duce către săvârșirea crimelor. Sărăcia absolută exista, aproba el, fiind dată de „lipsa de curaj și de activitate” cât și de apatie. Rezultatul sărăciei era, de fapt, „cerșetoria, mici furturi de alimente, dar nu crima, care presupune efort”, concluzionând că „săracii nu sunt capabili de crimă”.

Nu foamea îndeamnă la crimă, ci imposibilitatea de a procura plăceri – demonstra medicul legist. Mizeria accelera, evident, întâmplarea delictului. În final, orice acțiune umană ține de „individualitatea înnăscută sau dobândită a culpabilului și circumstanțele exterioare”, adică îmbinarea predispozițiilor interne, de natură mai degrabă psihologică, cât și de mediul în care trăim.

Combaterea crimei se realizează, din perspectiva inițiatorului Institutului de Medicină Legală din București, prin mijloace ce țin de politica socială – să ne reamintim aici de numeroasele articole și conferințe de propagandă ale fraților Minovici, privitoare la pericolul consumului de alcool, de pildă, sau la scenele cu violență din filme, care ar trebui interzise.

Alimentația, educația oferită la școală și acasă – accentuează sau inhibă anumite înclinații. Individualitatea criminalului este așadar rezultatul disfuncțiilor înnăscute cât și al modului de viață. Curioasă este următoare afirmație:

„Omul nu este atât de liber, de stăpân asupra personalității sale pe cât se crede. El are o mică influență asupra mijlocului în care trăiește, pe când mediul îl înfluențează masiv. Omului îi rămâne puterea de reacție … Îi rămâne liberul arbitru. … Omul are noțiunea binelui și răului, pe care creierul său i-o dă, atât în interesul său propriu, cât și în al societății căreia îi aparține”.

Așadar, omul se află într-o strânsă relație interdependentă cu mediul social în care se află. Voința, ghidată de inteligență, duce către acțiuni rele sale bune. Factori fundamentali ai politicii sociale sunt educația și cultura; prin ele se dezvoltă valori precum onoarea, demnitatea, ele stimulează nevoia de stimă și considerație publică, și induc teama de judecată socială.

Pentru cei fără acces la educație și cultură – imensa majoritate – rămânea, în general, frica de opinia publică. Mediul trebuie studiat și apoi însănătoșit, prin igiena socială. Acestea erau, desigur, principii ale științei igienei, împrumutate de la profesorul Brouardel.

În sfârșit, despre pedepse, Mina recunoaștea că sistemul corecțional era unul defectuos: „închisoarea nu face minuni”, iar penitenciarele sunt „adevărate școli unde crimele se învață”, pe lângă ziarele care descriau în amănunt crimele celebre, iar infractorul era aruncat în mediul în care trăia înainte, nefiind cu adevărat vindecat, fapt care creștea numărul recidiviștilor.

Surse:

Minovici, Mina, Catalogul cu condamnații din toată țara în cursul anului 1892, Ministerul de interne, Prefectura Poliției Capitalei și Serviciul antropometric, Imprimeria Statului, București, 1893.

Idem, Raport asupra congresului de antropologie criminală ţinut la Bruxelles in 1892 adresat Domnului Ministru de Justiţie Imprimeria Statului, Bucureşti, 1893.