Ada Kaleh – O istorie scufundată

Într-o zi fierbinte de vară, când soarele se afunda în apele adânci ale Dunării, Mișkin Baba își spală barba lui cea lungă. O scufundă în reflexia soarelui, făcând valuri. O ridică încet uzitându-se la fluviu și apoi își scutură bărbia brusc suflând vântul din el. Vântul răstoarnă apa, intră sub ea, rătăcește pe fundul ei și se întoarce la lumina zilei fără suflare. Vântul nu ajunge pe țărmuri, aleargă doar de-a lungul fluviului. Mișkin Baba își caută insula paradisiacă, care a fost acoperită de Dunăre în urmă cu jumătate de secol. 

Mișkin Baba, un prinț din Buhara a fost ultimul din străvechea dinastie samanidă-uzbekă. A avut un vis ciudat în palatul său înconjurat de 360 de moschei. În orele târzii ale nopții, când toate viețuitoarele dorm, Allah i s-a arătat. I-a cerut să părăsească tronul strămoșilor săi și să pornească la drum pentru a îi învăța pe oameni că fericirea stă în bunătate. Pe acest drum trebuia să găsească un fluviu și pe el o insulă unde își va găsi propriul „shanti”(o stare de pace interioară mentală și spirituală, prin care în religia budistă te menții puternic în fața discordiei și stresului, n.t. Cristescu Florin), unde își va regăsi pacea din minte, vorbire și trup. Pe cât era de învățat, pe atât era de cinstit și de bun, așa că la treizeci de ani, când și-a părăsit palatul a fost proclamat sfânt. Luându-și rămas bun de la curte și de la prietenii săi învățați, și-a împărțit cea mai mare parte a averii săracilor. 

Era în 1786 când a plecat să își realizeze visul. În acea călătorie lungă, în care anotimpurile s-au tot schimbat, a ajuns la Belgrad, imediat după el, a venit cerința marelui calif din Buhara, Sam Pașa, de a se întoarce. Pașa a ordonat imediat ca cele douăsprezece porți ale cetății să fie închise și să fie păzite de gărzi. Prințul a părăsit însă orașul și a pornit spre malurile Dunării. A fost printre primele sale minuni, una dintre multele pe care urma să le realizeze în viață. Văzând că este un sfânt, pașa l-a lăsat să meargă pe calea pe care Allah îl chemase. Pescarilor de pe Dunăre, a reușit să le umple plasele de pește arătându-le locurile unde să pescuiască iar aceștia l-au adus pe insula Ada Kaleh. Hainele lui erau toate niște cârpe, acoperite de praf iar picioarele goale îi fuseseră rănite în urma lungii sale călătorii. O barbă lungă și neîngrijită îi acoperea fața arsă de soare. Din cauza acestei înfățișări, cei de pe insulă l-au numit „Mișkin”-care în arabă înseamnă zdrențuit.

Odată cu el au venit povești despre puterile sale vindecătoare care au depășit știința medicinei la acea vreme. S-a stabilit în partea cetății ruinate de lângă un mormânt. În discuțiile cu locuitorii, el le-a spus că fericirea se găsește în generozitate și dragoste față de semeni făcând fapte bune. El i-a învățat pe copii să citească Coranul și, cu puterea rugăciunii sale, a vindecat mulți oameni, ajutând în special femeile ce nu puteau da naștere, să aibă copii. Era insula visurilor sale, insula unde și-a găsit acel „shanti”. Allah l-a răsplătit cu o viață lungă, văzându-i faptele bune. Când s-a apropiat moartea, la vârsta de nouăzeci și cinci de ani, el le-a cerut localnicilor să nu-i ducă trupul la marea moschee a regilor din Samanid, ci să îl îngroape pe insulă.

A vrut să ajute locuitorii insulei care l-au primit cu dragoste sinceră și după ce a murit. Dorința i-a fost îndeplinită. Doar un singur lucru nu a prevăzut Mișkin Baba, că insula va fi inundată decenii mai târziu. Mormântul său a fost transferat pe insula Șimian de pe Dunăre, în aval de Turnu Severin. Pe mormânt există scris un epitaf: „Să se bucure sufletul său călător în timp ce zace în mormânt, așteptând fără teamă, momentul învierii”. Nu știu cum să-l potolesc și să-i spun că nu va mai găsi niciodată insula, că au scufundat-o pe pe fundul marelui fluviu, niște oameni care în locul inimii aveau doar bani.

 Ada Kaleh era situată în valea Tekija-Orșova, între cheile Đerdap (Gerdap în română) și Sip, la vărsarea râului Cerna. Se întindea pe Dunăre între Serbia și România. Avea 1750 m lungime și doar 500 lățime. Mica insulă a acumulat istorii și legende pentru mai multe perioade. Argonauții au fost primii care au menționat-o în legendele lor, căutând miticul pământ Colchis și lâna de aur. Legenda spune că această mică bucată de pământ avea clima asemănătoare cu a pământurilor lor din sud. Hercule, care a navigat cu argonauții pe această insulă, a adus măslinul în lumea antică. Romanii o menționează ca fiind locul unde legiunile lor au trecut Dunărea pentru prima dată, înainte ca geniul lui Apolodor din Damasc să construiască un pod peste ea.

A fost primul pod de pontoane (din Primul Război Dacic n.t.), au aliniat și au legat bărcile de insulă după ce i-au alungat pe dacii ce o locuiau. Insula avea o poziție importantă și din punct de vedere strategic, se știa că acel care o stăpânea, conducea și navigația pe Dunăre. Din această cauză și-a schimbat adeseori proprietarii și era un loc unde s-au dat numeroase bătălii. Austria și Turcia au luptat pentru ea cel mai mult timp, pe o durată de cinci sute de ani. La sfârșitul secolului al XVII-lea, din ordinul împăratului Leopold, austriecii au construit o fortăreață pe dealul Alion de pe insulă, iar o jumătate de secol mai târziu au extins-o, așa încât avea cinci turnuri, patru de colț și unul cu tranșee.

F. Kanitz a notat că pe malul sârbesc s-a ridicat Fortul Elisabeta numit astfel după împărăteasa austriacă, era legat de cetatea de pe insulă printr-un tunel pe sub Dunăre. Rămășițele acestei fortificații sunt încă vizibile pe partea sârbă. Pe vremea aceea existau: o cazarmă, un spital și o biserică pe insulă. Austriecii au fost înlocuiți curând de turci, care și-au așezat locuitorii și au construit o moschee pe locul cazărmii lor. De atunci până la scufundarea insulei în 1970 a fost locuită de turci. 

Încerc să ies din întunericul acestui labirint istoric pe care îl poartă o insulă atât de mică. Nu am cum să îl pot ocoli pe Regep Aga, comandatul turc de pe Ada Kaleh, despre care consemnările sârbești din 1813 scriu că împreună cu haiducii săi „au jefuit patru sate sârbești și au dus țăranii în robie pe insulă”. Insula a fost un loc de refugiu și pentru tot felul de bașbuzuci (militari auxiliari în armata otomană, ce însoțeau trupele turcești în campaniile lor fără a fi plătiți, recompensându-se în schimb prin jaful asupra populațiilor cucerite n.t.) așa că au ajuns până la noi povești despre prietenii și iubiri de neconceput… între „dușmani de veacuri”. Una dintre aceste povești îl menționează pe haiducul Ghiță, vlah de origine, care împreună cu compania sa a jefuit și ucis în teritoriile sârbești în profitul lui și a lui Regep Aga.

Erau de asemenea înrudiți într-un fel pentru că sora lui Ghiță se afla în haremul lui Regep Aga. Ghiță în schimb, era căsătorit cu frumoasa Jelenka, o turcoaică botezată, care fusese anterior în haremul ducelui Milenko Sojković. Ghiță se pare că s-a certat cu Regep Aga, așa că și-a schimbat stăpânul și a început să lupte de partea sârbilor împotriva turcilor. Habar n-avea că își va pierde soția, pe Jelenka. Frumoasă, deșteaptă vorbitoare de turcă, sârbă și română a fost dusă la Marele Vizir de la Belgradului pentru a lucra ca traducătoare. Jelenka a fost remarcată de prințul Miloș care era deosebit de sensibil la frumusețea femeilor, așa că Jelenka a fost menționată drept a doua sa soție care i-a născut un fiu, pe Gavril. Cu toate acestea, prințesa Liubița nu i-a putut ucide principelui toate amantele. Ghiță nu a mai fost menționat nicăieri și se crede că prințul Miloș l-a liniștit în schimbul unei sume de bani sau într-un alt mod. Am puțină simpatie pentru Regep Aga. Să i se fi înmuiat inima după toate asupririle pe care le-a comis de frica păcatelor pentru care va trebui să răspundă în fața lui Allah sau s-a plictisit și el de Kučuk Alija, Angalija, Mula Yusuf și Mehmed aga Fočić, dahiile fugite din Belgrad?

După uciderea vizirului din Belgrad Hadji Mustafa Pașa, aceștia au fugit la Ada Kaleh. Recep Aga îl informează pe Karageorge (liderul primei răscoale sârbe împotriva musulmanilor n.t.) că sunt acolo și îi trădează luptătorilor sârbi și turci (de menționat că prima răscoală sârbă nu era îndreptată împotriva sultanului ci asupra așa numiților „dahii” locali, stăpâni pe regiune și pe orașul Belgrad n.t.). Pe insulă sosește cu cei 27 de haiduci, Milenko Stoiković din Poreč și după o luptă care a durat mai multe ore împreună cu turcii îi omoară pe dahii și le duc capetele la Belgrad. 

Sfârșitul Primului Război Mondial a adus pace pe această insulă. La Conferința Internațională de la Lausanne având ca subiect strâmtorile Bosfor și Dardanele, la care a participat și România, a fost semnat un tratat de pace cu Turcia, prin care Ankara recunoștea dreptul României la insulă.

 Dunărea, un mare fluviu la granița lumilor care înconjura insula păstra o bucată din Orient. Cu cei 600 de locuitori, a fost o parte uitată a Turciei în Europa. Aici putea fi respirat parfumul îndepărtatului Istanbul. Diminețile miroseau a cafea. Patronul Osman prăjea mai întâi boabele de cafea, apoi le măcina într-o râșniță de mână timp în care era încălzit nisipul. Apoi făcea cafea aranjând vasele de cupru în nisipul fierbinte. Mulți ani mai târziu, Cune (Țune în română n.t.) a cântat melodia „Draga mea prăjește-mi cafeaua” și m-am gândit multă vreme că pe undeva trebuie să fi greșit, cum se poate prăji cafeaua? Aici, pe Ada Kaleh, am văzut că se poate! Mirosul a ieșit în stradă prin fereastra cafenelei lui, a intrat în curțile vecinilor și îi trezea pe cei obosiți după pescuitul nocturn.

Veneau și se așezau pe scăunele așezate sub vița ramificată. Vița de Ada Kaleh creștea doar acolo și boabele ei aveau gust de vin roșu. Ibrahim aducea din patiserie boluri pline de lokum, halva și dulceață de smochine și trandafiri. Au continuat așa până la prânz. Înconjurați de fum de narghilea, ar fi spus câteva cuvinte doar dacă erau mai frumoase decât tăcerea. Tutunul lor era unul dintre cele mai bune, la același nivel cu cel cubanez. A fost fumat de regele României Carol al II lea și de membri familiei regale engleze. Nu știu dacă tutunul a fost motivul privilegiilor pe care le-au primit locuitorii după una dintre vizitele regelui Carol pe insulă, dar locuitorii din Ada Kaleh erau scutiți de taxe, vamă și obligații militare. Era un mic Liechtenstein la acea vreme. 

Bazarul din centrul acestei așezări era alcătuit din numeroase magazine de unde se putea cumpăra tot ce se făcea pe insulă pentru mărfuri de contrabandă, granița fiind foarte ușor tranzitabilă ca un cuțit prin brânză. Grupuri de femei îmbrăcate în haine tradiționale turcești pălăvrăgeau pe străzile pietruite înguste și întortocheate. Trăiau în pace și armonie una cu cealaltă, întinzând mâna tuturor celor care urmau să vină la ei, și celor fugiți de lege, și celor care au fost aduși aici pe insulă din dragoste sau pentru a își vindeca durerile. Soarele îi privea pe toți în timpul zilei, iar luna le ascundea secretele noaptea. Toate s-au aliniat ca niște perle pe un colierul anilor pașnici.

Armatele au plecat, insula și-a pierdut importanța strategică. Anii de prosperitate au venit odată cu turiștii. Au ajuns cu bărci, curioși să vadă o bucată de istorie blocată în timp. S-au întors purtând parfumuri de trandafiri, cutii de țigări cu numele insulei imprimat pe ele și fotografii alb-negru cu ei mergând pe străzi și zâmbind. Primăvara a fost cea mai frumoasă, fructele urmau să dea rod și împreună au sărbătorit cu toții Hidrelez (sărbătoare islamică n.t.) și Sfântul Gheorghe (Djurdjevdan, o sărbătoare foarte importantă pentru poporul sârb n.t.). Zilele pe pământ erau mai calme decât Dunărea care îi înconjura. Norii negri care se pregăteau în cabinetele politice ale celor două țări nu puteau fi ghiciți.

Drama a apărut în 1963, când la o întâlnire în moschee, hogea a citit un text despre scufundarea insulei. Tăcere și neîncredere. Apoi a venit propunerea de a se muta pe insula Șimian, fostă insulă a leproșilor în secolul al XVIII-lea, la 18 kilometri aval de Turnul Severin pe Dunăre. Inimile lor au început să bată cu putere, femeile și-au șters lacrimile cu colțul baticelor, iar bărbații și-au mai adăugat câteva riduri. Copiii s-au ghemuit în tăcere în poala părinților, neînțelegând, dar simțind că se întâmplă ceva groaznic. Familiile au început să se împartă, ce să aleagă și unde să își găsească fericirea. Majoritatea au plecat în Turcia, mai puțini au rămas în România și mai multe familii au fost împrăștiate prin lume. Aceștia au transferat covorul de la moscheea lor de la Ada Kaleh în moscheea din Constanța de pe litoralul Mării Negre, cadoul sultanului Hamid al II lea, lung de 15 metri și lat de 6 metri. Nimeni nu s-a dus să locuiască în Șimian.

Acolo și-au transferat morții și pietrele funerare cu ramuri de măslin sculptate pe fiecare dintre ele. Au transferat și o parte din cetate, demolând-o cu grijă în prealabil și marcând fiecare cărămidă cu un număr pentru a o reconstitui în original. Insula a fost în scurt timp declarată obiectiv militar și nu a fost posibil să meargă acolo până în 1989 la căderea regimului Ceaușescu. Nu-și puteau muta casele nicăieri, ci doar valizele ce conțineau un bulgăre de pământ de pe insulă, niște măsline și o viță de vie „Ada Kaleh”. Și au început exploziile, acoperișurile caselor s-au ridicat la înălțime și au căzut la pământ cu putere. Au privit de la mal cum moscheea s-a prăbușit și minaretul a dispărut în praf. Sufletele lor au rămas infirme. Bucata ruptă a devenit o tristețe care se păstrează doar în amintire. Paradisul lor a dispărut, acea bucată de pământ unde creșteau măslinii, unde ramurile grele de rod se lăsau până la pământ, iar păsările își făceau cuiburi în ele. Apele puternice ale Dunării l-au acoperit și zile întregi stoluri de păsări călătoare au zburat peste el căutându-l. Stă întins pe fund mai bine de jumătate de secol.

 În ochii mei păstrez poze cu insula pe care am văzut-o ca fetiță de zece ani. Îmi amintesc de o zi cenușie și rece, de vântul care mi-a ciufulit părul, de valurile mari și de barca în care stăteam. Plecam peste Dunăre din orașul românesc Orșova. Eram teribil de speriată deși mâna tatălui meu mă ținea strâns. „Trebuie să vezi Ada Kaleh înainte să dispară!” a spus tatăl meu. M-am simțit ușurată că am ajuns doar într-o clipă, trebuia să ne întoarcem din nou 3 km. Tata a știut să îmi alunge frica, m-a dus întâi la magazin unde în spatele geamurilor stătea lokmul aranjat ca niște piramide.

Chiar și astăzi, când închid ochii, văd Ada Kaleh ca pe o piramidă de lokum. Mi-a intrat în ochi în toate culorile și formele. Și doar vânzătorul, parcă stătea în fața mea cu capul și barba de Nastratin Hogea, un fars vesel și mic înșelător care i-a mințit pe cei creduli, ale cărui experiențe le-am citit cu pasiune. Această vizită mi-a rămas în memorie și s-a întipărit și mai adânc în inima mea când insula a fost scufundată. Tatăl meu a plecat de mult, ține această vizită într-o valiză. Acesta conține vioara lui, cărți în care a păstrat flori presate, discuri de gramofon, dicționarul Oxford al limbii engleze, o reproducere a picturii lui Ivan Șișkin pe care a văzut-o la muzeul Ermitaj și multe altele care îi amintesc de trecutul nostru împreună. 

Ada Kaleh – în traducere Insula Cetății (Ostrovo Tvrjava – în limba sârbă n.t.), se află pe fundul Dunării undeva la mijlocul drumului când mergi de la Tekija la Hidrocentrala Porțile de Fier-Đerdap. Există o tablă care spune că în acel loc era o insulă, Și asta este tot! Uneori mă opresc acolo sperând că îl văd pe Mișkin Baba, ne unește aceeași dragoste pentru insula care poate construi noi lumi pe fundul Dunării. 

 Prințul din Buhara și cu mine visăm la o insulă care nu mai este în cer sau pe pământ. Visăm la un pește mare care o poartă pe spate. Așteptăm să crească pe ea măslinii și vița de vie „Ada Kaleh”, să se întoarcă păsările pe ea și pe Osman Cafegiul, Hasip, piticul care l-a înveselit pe Mustafa Bey și pe frumoasa Jelenka, lăsăm visul în seama zeilor să ni-l păstreze chiar dacă este imposibil. 

Traducere din limba sârbă: Florin Cristescu