Ce sunt colindele?

Colindele „sunt cele mai vechi cântece ale poporului român cari s-au păstrat din generațiune în generațiune ca niște sfinte și străvechi documente din domeniul avitic al neamului românesc”, scria Grigore G. Tocilescu, în anul 1870.

Conform altei opinii, a lui G. Dem Teodorescu, „colindele ar fi vechi saturnale romane, în care ideea creștină de abundență, de opulență, de viață religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare predominante în imnurile ce se cântau de junii romani la calendele Ianuarie”, scrie Muzeul de Artă Populară dr. Nicolae Minovici, pe pagina de Facebook a instituției.

Colindele, în general, sunt strâns legate de obiceiul colindatului, un obicei ce, se pare, că datează din perioada precreștină. La bază, colindele au avut o funcție ritualică, de urare pentru fertilitate, belșug. Creatorii acestora au fost însuși poporul, care neștiind a scrie sau a citi, au cântat aceste poezii lirice. Un alt scop al acestor colinde a fost acela de alungare a spiritelor rele și de reîntâlnire cu cei plecați în lumea fără de dor.

Astfel că, primele colinde destinate Crăciunului apar la Roma, în jurul secolului IV, însă aveau o formă religioasă, fără o legătură cu tipul colindului de astăzi. Mult mai târziu, în jurul secolului al XIII-lea, apar colinde în Italia, Germania și Franța. Se pare, că acestea au apărut sub influența lui Francisc de Assisi, și tot el le-a introdus în slujbele religioase, apoi au fost utilizate la piese de teatru, astfel au devenit cunoscute. În Anglia secolului XV au fost publicate 25 de cântece pentru Crăciun care erau cântate din casă în casă, obicei păstrat până astăzi, iar colindele apar aici după reforma luterană care încuraja folosirea muzicii în cadrul slujbelor religioase.

Pe teritoriul țării noastre nu sunt cunoscute date exacte care să ateste vechimea colindului, aceasta fiind o expresie a credințelor populare existente dintotdeauna. În acest sens, Constantin Brăiloiu afirma:

„Colindele sunt acele rituale vădit ţărăneşti, ce se cântă în noaptea de Crăciun, pe alocuri şi la Sf. Vasile… ”.

Deși, majoritatea colindelor au central figura Mântuitorului, multe dintre ele abordează și alte teme. De exemplu, prezența în textele colindelor şi al pluguşoarele a numelui „Bădica Traian” aminteşte de perioada formării poporului român şi de strămoşii acestui neam. Temele și motivele colindelor sunt vaste, unele sunt pentru fertilitatea ogoarelor, cum este Plugușorul, altele atribuite animalelor, cum sunt jocul Caprei sau al Ursului, altele evocă viața pastorală cu obiceiuri și credințe.

Din punct de vedere etimologic, termenul „colindă” este de origine latină și provine de la termenul „calendae” și înseamnă „a vesti”. Astfel, poporul român este printre singurele popoare care vestesc minunea întrupării Fiului lui Dumenzeu exprimată atât de blând în diferite forme artistice. Fiind un obicei străvechi, se consideră, că primii colindători au fost păstorii care au venit la peștera unde S-a născut Pruncul Iisus. Datorită transmiterii acestui mesaj, se poate considera colindul, ca fiind sfânt, el aducând bucurie, starea de bine în lume, între oameni.

Conform etnologului Nicolae Ursu, colindele pot fi: protocolare: „rugămintea de a fi primiți în casă, Cererea darurilor, Gazda plecată la vânătoare”, profesionale: „colinde de vânători, despre cioban și ciobănie”, mai pot fi colindele de fată, de flăcău, colindele familiale, colindele de trecere : Anul vechi și Anul nou, colindele religioase sau cele agrare – Plugușorul. 

Potrivit altei clasificări, aceste colinde pot fi de două feluri: laice și religioase, indiferent de natura lor, colindele au fost și vor rămâne o valoroasă zestre spirituală pe care am moștenit-o și suntem datori să o ducem mai departe generațiilor viitoare. 

Conform tradiției poporului nostru când vin colindătorii, ușa nu trebuie să fie închisă deoarece pe lângă voie bună aduc sănătate și vestea nașterii Pruncului Hristos. Se mai spune, că ghinionul îi urmărește pe cei care nu ascultă colinde, pe cei care nu primesc colindătorii și care nu le oferă acestora un dar simbolic, ca o mulțumire pentru Vestea adusă.

Autor: Ionuț Banu / Muzeul de Artă Populară dr. Nicolae Minovici

Foto sus: Jocul caprelor din comuna Mirosloveşti, la Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă din Pașcani

Bibliografie: 

Gr. G. Tocilescu – Poesia popularia a Românilor, în Foaia Societății Românismul, an I, nr. 3, 1870, p.119.

G. Dem.Teodorescu- Încercări critice asupra unor credințe, datine și moravuri ale poporului român, Buc. 1874, p.20.

Nicolae Ursu, Folclor muzical din Banat și Transilvania (300 de colinde, cântece și jocuri), Ed. Muzicală, București, 1983.

Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Polirom, București, 2011