Jocul ursului, reminiscență a unui cult arhaic cunoscut în toată Europa
Din punct de vedere etnografic, vorbim despre un cult arhaic cunoscut în toată Europa. Ursul este atestat și prezent activ în credinţele și în obiceiurile dacilor, care îl vedeau drept un animal sacru, așa cum îl descrie și etnograful Romulus Vulcănescu într-unul dintre numeroasele sale studii. La neamul moldovenilor, „jocul ursului“ este atestat sub o formă sau alta încă din veacul al XVII-lea – ursul era văzut ca o fiinţă absolută, căci el avea puterea de a muri iarna și de a învia în plină primăvară, de aceea mulţi specialiști îl văd ca pe o reminiscenţă a unui cult al vegetaţiei, ca pe un semizeu agricol.
Alaiul cel mare al ursului este format din masca ursului, doi ţigani ursari, doi moșnegi, doi negustori, trei arnăuţi domnești sau boierești și un general. Masca ursului este bogat împodobită cu foarte multe găteli: regele Carpaţilor, domnul pădurilor era fastuos ca un rege, având în jurul gâtului salbe mari din mărgele colorate, iar pe spate, panglici multicolore. De regulă, costumul ursului era confecţionat din blană groasă de berbec bătrân sau de oaie cu lâna lungă, ca să imite întrucâtva blana ursului (era aleasă lâna de oaie de culoare neagră sau maro).
Cel care avea grijă de urs, ursarul, era îmbrăcat cu haine negre din șiac, pe margine fiind împodobit cu vipușcă roșie sau albastră, în picioare avea opinci sau bocanci și cânta din fluier de lemn sau din fier (caval), iar la brâu avea o flintă. Asemenea mască putea fi văzută în satele Heci, Conţești, Tătăruși, Todirești, Crivești, Sodomeni și în Topile. Moșnegii de la urs erau îmbrăcaţi cu cămeșoaie lungi, simple, și când afară era cumplit de ger se îmbrăcau cu cojoace miţoase sau cu sumane. Pe cap purtau căciuli din oaie și faţa le era acoperită cu obrăzare cu nasul roșu sau vânăt și, ca orice bătrâni, aveau plete și barbă făcute din fuior de lână, ca la Heci, sau din cânepă netoarsă (tip buci), ca în localitatea Moţca.
Negustorii aveau masca din cârpă sau, mai nou, din carton și o șapcă pe cap; ei erau îmbrăcaţi cu haine albe sau galbene, cu nasturi mari coloraţi și aveau cu ei o traistă în care ţineau tot felul de lucruri de nimic pe care încercau să le vândă, păcălind lumea. Arnăuţii domnești erau îmbrăcaţi în costume populare cât mai înflorate, cu zăbune sau sumane care imitau haina arnăuţească și aveau în dotare un adevărat arsenal militar (pușcă, sabie sau buzdugan negru, ca la formaţia din satul Buda). Tot în Buda, șeful arnăuţilor era dotat cu un steag împodobit cu ștergare și năframe și, peste suman, în cruciș, un bariz galben sau negru.
„Generalul“, șeful acestei trupe insolite, era îmbrăcat în uniformă militară, așa cum am văzut la formaţia din satul Topile, sau în haine verzi de pădurar, cum am văzut la formaţia din satul Tătăruși. Această haină era dotată cu numeroase decoraţii originale, unele chiar din vremea regilor Carol I, Ferdinand I și Mihai I al României. Avea în dotare pistol și sabie încovoiată și, bineînţeles, o tașcă militară în care aduna bănetul. Jocul era deschis de moșnegii care cântă, ca de exemplu cei din satul Ruginoasa, următorul cântec bătrânesc în curtea gospodarului:
„Ciobănaș la oi am fost
Fetele nu mă cunosc
Ciobănaș la oi m-aș duce
Dar nu-mi place cașul dulce
Îmi place cașul sărat
Să mă duc la fete-n sat
Să le sărut și să le-mpac
Că ele toate sunt frumușele
Ia, de ieșiţi la portiţă
Dragele mele, dragele mele“
Cântecul acesta bătrânesc a fost depistat de cercetătoarea Emilia Pavel în iarna lui ’58 la un locuitor al comunei Ruginoasa, Sandu Georgel, care spunea că acest cântec era la modă înainte de război în satele din zona Pașcaniului.
Vin roşu amestecat cu sânge de urs
Formaţia ursului a fost descoperită de aceeași cercetătoare și în satul Butea, „ursul“ fiind realizat din blană de berbec negru, având ochii din nasturi mari verzi. Ursarul este îmbrăcat în costum popular de mire, având peste cămașă o bundiţă cusută cu mărgele, purtând pe faţă o mască albă dotată cu două coarne mari de berbec, cu canafi roșii, şi în mâini o păpușă fără cap și un ţăpoi. O mască inedită şi grotească în egală măsură, în fapt, o personalizare a diavolului, conchide cercetătoarea. Arhaicul cult al ursului e atestat pe aceste meleaguri printr-o serie de descoperiri arheologice încă din paleoliticul superior – cum altfel s-ar putea explica depozitul de cranii de urs, cu diferite încrustaţii, care o prezintă pe zeiţa-mamă – Geea.
În judeţele moldave, în aria culturii Cucuteni, s-au descoperit numeroase statuete de urși, care denotă existenţa unor ritualuri de adorare a acestui animal cu formă totemică. O prezenţă extrem de interesantă a ursului apare și pe vasul de cult de la Ştefănești-Botoșani, reprezentând un urs ridicat în două picioare. Piesa a fost datată acum 1.800 de ani î.Hr.
Unii specialiști consideră că însăși denumirea de Zamolxe, marele zeu al Daciei, ar deriva din cuvântul zalmos=piele de urs. Poate nu întâmplător, în Dacia, ursul (alături de lup) era considerat un animal sacru – și, la unele ceremonialuri, marii preoţi daci ofereau regilor lor înaintea unei confruntări militare vin roșu amestecat cu sânge de urs, pentru ca acel conducător să preia puterea ursului. Exista cândva în Moldova o legendă ce ne spunea că a fost mai demult un om rău și hain care făcea multe rele oamenilor și, de aceea, bunul Dumnezeu s-a supărat şi l-a transformat în urs, o fiară de neimaginat. Legenda a fost găsită pe la mijlocul secolului al XIX-lea în zona Rădăuţi-Suceava.
