A fost Horia Sima agentul nostru?

Lovitura Istoriei. Volumul Tentaţia risipirii reuneşte articole şi interviuri publicate de Augustin Buzura în anii postdecembrişti. Un capitol, „Din culisele cenzurii”, se ocupă de avatarurile romanului Refugii, cel în care, întîia şi ultima oară după 1977 se vorbea despre greva din Valea Jiului.

Scrie Augustin Buzura despre motivul care l-a făcut să se ocupe de acest moment în istoria comunistă a ţării:

„Cît despre grevă, voiam să o ţin minte pentru vremuri mai bune, pentru o istorie adevărată, căci ea arăta lumii o altă faţă foarte bărbătească, a mult umilitei Românii. Mămăliga putea oricînd să explodeze. Mineriada post-revoluţionară, invadarea Capitalei şi brutalizarea atîtor oameni de către aşa-zişii «mineri» a pus pe nedrept în umbră acea mişcare ce trebuie, cred, căutată”.

Din nenorocire, mineriada „a pus pe nedrept în umbră“ nu numai greva din 1977, dar şi romanul lui Augustin Buzura.

Înainte de 1989, amintirea romanului Refugii, simpla amintire într-un bilanţ, trecea drept un gest curajos. Mai vîrai un ac în fundul dictaturii.

După mineriadă, a elogia revolta din Valea Jiului trecea drept bezea dată Puterii FSN-iste. Intelighenţia de cenaclu şi cafenea, cea care-i adusese lui A. Buzura gloria de dizident, a găsit de cuviinţă că Refugii nu mai trebuie nici măcar menţionat.

Agentura NKVD

Citind pentru eseul „Varianta Mareşalului” îmi dau seama că nu ştiu mare lucru despre Agentura NKVD şi GRU din România. Anglia şi America aveau agenturi în România între 1941 – 1944. Să-şi fi permis ruşii să n-aibă? Mulţi vor sări imediat şi vor spune că agentura era întruchipată de comunişti. Ar fi fost imbecili însă dacă s-ar fi limitat la comuniști, altfel zis, la cei luaţi în vizor de Siguranţă. Sînt sigur că serviciile secrete ruseşti şi-au recrutat oameni, mai ales după Stalingrad, şi din alte medii, chiar şi din lumea bună. Culmea e că despre agentura sovietică din anii războiului nu s-a scris aproape nimic, toată lumea acceptînd teza că agentura era întruchipată de PCR.

De ce l-au ocolit pe Horia Sima?

În finalul textului despre Horia Sima din „Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii”, editura Compania, Mihai Pelin îşi permite să semnaleze o anomalie:

„Deşi Horia Sima era considerat, la Bucureşti, «inamic public nr. 1», Securitatea n-a făcut decît să-i înregistreze mişcările de la distanţă şi să-l atace în publicaţii ale exilului, însă nu a organizat nici o acţiune în forţă împotriva lui şi a anturajului său din Spania”.

„O anomalie“ căreia i s-ar putea da două explicaţii:

1) Horia Sima se bucură de faima Comandantului de Legiune, vicepreşedinte în Guvernarea legionară, conducător al Rebeliunii din ianuarie 1941. Pentru Guvernul de la Bucureşti nu era un duşman prea periculos ca să merite riscurile unei operaţiuni speciale. Ipostaza de legionar notoriu îi reducea lui Horia Sima influenţa în occidentul democrat. Mult mai primejdioşi erau politicienii şi intelectualii de netă coloratură europeană. Nu întîmplător Securitatea, pentru a-i contracara, le pusese eticheta de legionari.

2) Horia Sima era un agent al Guvernului comunist sub acoperire profundă. Fostul şef de cabinet al lui Iulian Vlad – Aurel Rogojanu – mi-a dezvăluit, într-un taifas TV că Nicolae Ceauşescu fusese informat de Horia Sima, în vara lui 1989, că România a fost pusă pe lista destabilizării.

Cum de nu mi-a trecut prin cap?

Pe bunicii lui Teodor Baconski dinspre tată i-a prins diktatul de la Moscova la Hotin, în Bucovina de Nord. La un taifas TV, fostul ministru de Externe îmi povesteşte cum au încărcat bunicii săi într-o căruţă ce le-a venit la îndemînă şi au luat-o spre ţara mamă.

Îi reamintesc distinsului interlocutor una dintre obsesiile mele despre iunie 1940:

Tragedia oamenilor simpli din Basarabia şi Bucovina de Nord anunţaţi că teritoriile au fost retrocedate şi că, prin urmare, ei trebuie să plece în bejenie.

Teodor Baconski face însă o observaţie surprinzătoare:

– Nu cred că erau atît de răvăşiţi.

Socoteau că e un moment trecător şi că se vor întoarce după cîteva zile.

Cum de nu mi-a trecut prin cap?!

Marile zguduiri provocate de Istorie în destinul individual sînt îmblînzite de disponibilitatea genetică a omului de a se iluziona.

Că retrocedarea a durat un an, urmată, în 1944, de o jumătate de secol de despărţire de patria-mamă ştim noi acum, trăitori ai istoriei de după.

Cei aflaţi însă în ochiul ciclonului n-aveau perspectiva noastră asupra tragediei care-i lovise.

De aceea, ei se mai puteau iluziona că lucrurile se vor aranja pînă la urmă.