Expozițiile lui Brâncuși, îndrumar pentru înțelegerea artei moderne

Expozițiile lui Constantin Brâncuși au fost
campaniile lui de cucerire a publicului internațional, până a
devenit necontestat, nestemat și, mai ales, nemuritor. În fiecare
astfel de campanie prin saloanele din Franța ori Statele Unite a
reușit să uimească și să deschidă minți, uneori chiar și cu
prețul umilirii publice și al proceselor în instanță.

Constantin Brâncuşi, artist internaţional.
Român, dar şi francez. Sau invers? Cât mai contează aspectul,
postum, de vreme ce s-a decis: internaţional? Constantin Brâncuşi,
un vizionar şi un reformator al sculpturii. Un maestru al artei
moderne. Un filosof. Un ţăran autodidact. Un om autentic. Un om cu
principii. Un om fără de compromis. Ce se mai poate spune astăzi
despre Constantin Brâncuşi, la mai bine de şase decenii de când a
murit, consacrat pe soclul marilor artişti ai lumii?

Probabil că e bine ca lupa istorică să se
concentreze mai ales pe opera marelui artist, singura sa carte de
vizită, care i-a deschis uşile celor mai mari muzee şi galerii de
artă ale lumii, care l-a aşezat lângă – sau deasupra, uneori –
cei mai valoroşi artişti plastici ai vremii lui. Însă opera lui
nu poate fi disociată de impactul pe care l-a avut în societate, de
înţelesul pe care i l-au dat criticii de artă pe de-o parte şi
publicul pe de alta.

Prin urmare, expoziţiile în care Constantin
Brâncuşi s-a prezentat lumii, unde s-a lăsat adorat sau hulit,
unde a fascinat minţi de colecţionari şi unde a ridicat a
neîncredere sprâncenele contestatarilor artei moderne, sunt ca o
hârtie de turnesol a bucuriilor şi tristeţilor pe care artisul
le-a trăit, a importanţei sale covârşitoare în a schimba arta şi
percepţia asupra artei moderne şi, de ce nu, a evoluţiei sale, a
transformărilor prin care el a trecut pentru a-şi desăvârşi
stilul.

Aparițiile lui Costache în România.
Începuturile

Prima apariţie publică a unei opere de Brâncuşi
a avut loc în 1898, la Craiova. S-a întâmplat aşa: cu doi ani mai
devreme, în 1897, edilii din Bănie au hotărât să îi ridice un
bust lui Gheorghe Chiţu. Un omagiu adus uneia dintre cele mai
proeminente figuri locale: fost ministru al Instrucţiei Publice şi
primul primar al Craiovei (1862-1864), deputat, senator şi membru al
Academiei Române. Motive, iată, existau, rămânea numai să se
găsească artistul care să se ocupe de ridicarea statuii. Sarcina
i-a fost dată tânărului Constantin Brâncuşi, care şi-a
sacrificat zilele de vacanţă dintre anii de studiu pentru a o duce
la bun sfârşit:

„Costache îşi procură un piedestal cu placă
turnantă, şcoala îi procură huma, iar directorul îi permite
să-şi instaleze în cancelarie piedestatul şi huma, pe care
sculptorul începător o ţinea într-o lădiţă acoperită cu pânză
de sac udă. Costache renunţă la vacanţa de vară şi în lunile
iunie şi iulie lucrează cu râvnă la portret, de multe ori uitând
chiar să meargă la masă. Lucrând pe tot cursul verii, Costache
termină comanda spre toamnă. Bustul lui Gheorghe Chiţu încununează
absolvirea, după patru ani de muncă grea, a Şcolii de Arte şi
Meserii”, scrie Constantin Barbu, în „Marea carte a Craiovei –
Antologie”.

Inaugurarea operei în ghips „Portretul lui Gheorghe
Chiţu”, prima sculptură a lui Brâncuşi din timpul şcolii, a
avut loc pe 14 octombrie 1898, în cadrul Expoziţiei Regionale, în
Parcul Bibescu din Craiova.

A doua lucrare de amploare a lui Constantin
Brâncuşi, care i-a adus şi notorietate, a fost „Ecorşeul”.
Sculptura reprezintă un studiu al reprezentării corpului omenesc,
evidenţiate pe trup fiind sistemul muscular şi ligamentele. A fost
realizată timp de doi ani, între 1900 şi 1902, cu sprijinul
doctorului Dimitrie Gerota, şi a fost expusă, în 1903, la Ateneul
Român. La momentul prezentării, presa vremii scria:

„Tânărul
sculptor C. Brâncuşi, absolvent al şcolei de Belle-Arte, a expus
în Palatul Ateneului un prea frumos studiu de anatomie pe care l-a
lucrat sub direcţiunea d-lui Dr. Gerota. Acest studiu reprezintă
statuia Antinous în mărime naturală, disecată într-un mod
admirabil de bine. Ar putea servi foarte mult în şcoalele secundare
şi superioare pentru studiul miologiei”, scria „Gazeta Artelor”
din 11 mai 1903, citată de Elena Dumitrescu în lucrarea „Ecorşeul
Brâncuşi-Gerota, istoria unei lucrări realizate la Şcoala de
Belle Arte din Bucureşti”. Modestul elogiu al presei a fost
completat ulterior, de altele.

„Ecorşeul” lui Brâncuşi

De pildă, Oscar Walter Cisek, critic
de artă, scriitor şi diplomat român, a apreciat că „Ecorşeul”
este cel mai exact nud din punct de vedere anatomic. Iar după
expoziţia de la Ateneu, lucrarea a fost multiplicată în patru
exemplare care au fost destinate instituţiilor de învăţământ
medical din ţară.

Înainte de a părăsi România pentru Paris,
Constantin Brâncuşi a mai realizat o singură sculptură: portretul
lui Carol Davila. Bustul a reprezentat prima comandă şi singurul
monument public al lui Brâncuşi în Bucureşti, iar istoria
instalării lui în curtea Spitalului Militar este o amintire tristă,
căci a durat nouă ani până la turnarea în bronz, cu avarii ale
modelului de ghips produse de timpul scurs.

Orice critică e o critică bună

Adevărata aventură a lui Constantin Brâncuşi
prin expoziţiile internaţionale începe, desigur, la Paris. Primul
an în care expune în Franța e 1906, când participă la expoziția
Societății Naționale de Arte Frumoase și la Salonul de Toamnă.
Constantin Brâncuși nu este în acel moment un nume la care să
tresară vreun critic sau connaisseur
de artă, dar valoarea operelor sale nu este subestimată câtuși de
puțin.

În 1909, după numai trei ani de experiență prin
expozițiile pariziene, iată ce scria ziarul „Le Petit Parisien”,
pe 9 octombrie, despre Salonul de Toamnă: „Sculptura, în acest
salon de sezon târziu, nu strălucește în număr. Dar reunește
opere excelente (…). Domnul Constantin Brâncuși ne oferă un mic
bust de copil extraordinar de viu și puternic”. Scurt și
cuprinzător, o critică binevenită pentru un artist la început de
drum.

Pe măsură ce Brâncuși și moderniștii au
avansat în spațiul public, s-au trezit și vocile conservatoare,
care să conteste autenticitatea operelor lor. Dar chiar și această
manifestare nu reprezintă decât o măsură a impactului pe care
noul tip de artă îl avea în societate, lucru care se va vedea mai
târziu într-o scindare a criticilor mult mai evidentă.

Un exemplu: „Journal des debats politiques et
litteraires”, ediția din 23 aprilie 1912, face o critică dură a
sculpturii moderne și îndeosebi lui Brâncuși. Iată ce se scria
în articolul „Plimbare la saloane”:

„Ieșind de la Salonul
Independenților, trebuie să fim de acord că în prezent nu-i vorba
decât despre câțiva Bouvard şi Pécuchet (n.r. – copiști de
meserie, din opera satirică a lui Flaubert) mai degrabă ignoranți
și prostănaci decât incompetenți. (…) La fel – pentru că
totul e în tot – un estetician surescitat de lectura intensă a
lui Ruskin (n.r. – John Ruskin, critic de artă englez în epoca
victoriană) ar putea «demonstra» că «Muza adormită» a domnului
Constantin Brâncuşi, născut în România (nr. 494 în Salonul
Independenţilor) este un lucru foarte frumos. Şi iată cum ar
face-o. Această «Muză adormită» – sau mai curând acest cap
de Muză – este exact o pietricică laminată. Or Ruskin ne învaţă
că cele mai naturale şi mai frecvente forme create de Dumnezeu sunt
de asemenea şi cele mai frumoase şi din cauza asta «putem raționa
frecvența frumuseții». Un ornament de origine greacă, de pildă,
sau un ghioș este urât,
iar în sensul lteral al cuvântului «monstruos» deoarece
elementele și combinațiile liniare din care e compus nu se
întâlnesc niciodată în natură, decât în cristalele de bismut
pur, de regulă refrigerat. Dimpotrivă, «ovalul», care derivă din
ou sau mai exact, din nou, dintr-o pietricică laminată, este
frumos… Or, «Muza adormită» care ne parvine din România este,
în marmură, imitația perfectă a unei pietricele laminate, deci,
este un lucru foarte frumos, susținând elocvent ruskinianismul
nostru à la Bouvard-Pécuchet și în ziua când vreun comerciant
bine echipat va lua în mâini întreprinderea și exploatarea, veți
vedea dacă scuzele vor șoma”.

Adevărul este că Salonul Independenților
deschis la Quai d’Orsay între 20 martie și 20 mai 1912 a
reprezentat un moment de răscruce în transformarea artei.
Archipenko, Chagall, Delaunay, Mondrian, Diego Rivera, Lehmbruck sunt
doar câteva dintre numele prezente la Salon. Brâncuși a expus
atunci „Muza adormită” – atât de mult blamată în articolul
celor de la „Journal des debats politiques et litteraires” –
„Prometeu” și „Sărutul”.

Revoluţia artistică mondială

În 1912, a început o efervescenţă artistică
mondială, iar printre agenţii agitatori se afla şi un grup de
artişti americani care a început pregătirile pentru a organiza o
mare expoziţie de artă europeană, menită să familiarize publicul
cu mişcările care aveau loc peste ocean. După un aproape un an de
cercetări, lista participanţilor la expoziţie era copleşitoare,
cuprinzând cele mai mari nume din cubism, impresionism, fauvism, în
fine, din modernismul acelor zile – câteva nume: Toulouse Lautrec,
Braque, Cezanne, Duchamp, Matisse, Picasso, Rousseau, Rodin, Sisley,
Gauguin. În total, expoziţia cuprindea 300 de artişti, cu 1.600 de
picturi şi sculpturi. Printre aceştia se număra, deloc
surprinzător, şi Brâncuşi. Devenise un artist frecventabil, un
lider al avangardei europene.

Brâncuşi a adus abstractul la cea mai simplă formă: sculptura pentru orbi

Expoziţia s-a deschis pe 17 februarie 1913, la
Arsenalul din New York – de altfel, s-a şi numit Armory Show –
International Exhibition of Modern Art, iar după o lună a fost dusă
la Chicago şi Boston. Acest eveniment cultural a avut un impact
uriaş în societatea americană, care era mult mai pudică artistic
decât Europa, dar şi asupra faimei lui Constantin Brâncuşi.

„În afară de o celebră pictură a lui
Duchamp, care a scandalizat pe unii privitori, cele mai comentate
opere au fost ale lui Brâncuși, Matisse și ale pictorului american
Walter Pach“, scrie Petru Comarnescu în „Brâncuși: mit și
metamorfoză în sculptura contemporană”. În treacăt fie spus,
Matisse i-a cucerit pe americani cu operele „Madras Rouge” și
„Nudul albastru din Biskra”, iar Brâncuși – cu „Pogany I”
și alte patru sculpturi.

„S-au format două tabere, care combăteau
ori susțineau arta modernă. Expoziția a avut o enormă
publicitate; ziarele și revistele au publicat numeroase comentarii,
la care au participat cei mai de seamă critici, poeți și scriitori
americani. La Chicago, incitarea împotriva modernismului a fost și
mai mare decât la New York. S-au găsit unii tineri care au ars în
efigie pe Brâncuși, Matisse și Walter Pach.

Datorită acestei
expoziții și discuțiilor stârnite de ea, operele lui Brâncuși
au început să intre în colecțiile americane“, continuă
Comarnescu. Într-adevăr, acea reacție virulentă față de opera
lui Brâncuși a avut un efect opus asupra acelora care l-au înțeles:
Brâncuși și-a făcut prieteni transatlantici, și-a găsit
protectori și a început să meargă pe calea faimei, a banilor și
a recunoașterii depline, care în final avea să-l consacre. Ca
dovadă, peste numai un an, avea să aibă prima sa expoziție
personală în New York.

Acest text este un fragment din articolul “Expozițiile lui Brâncuși, îndrumar pentru înțelegerea artei moderne”, publicat în numărul 24 al revistei Historia Special (revista:special/24), disponibil în format digital pe paydemic.com.