Biserica și igiena: despre promiscuitate
Primul mit vizează presupusa ură a Bisericii față de trup și de igienă. Citind viețile pustnicilor, cum am amintit, se poate deduce acest lucru, însă ne vine imediat în ajutor lista darurilor pe care împăratul Constantin le face episcopului Romei, în secolul al IV-lea: pe lângă obiecte de cult, terenuri și privilegii, cel ce începea a fi numit Papă primește și o baie termală în orașul Antiohia, pentru folosul pelerinilor care mergeau la Ierusalim (Liber Pontificalis, I).
Printre acești pelerini a fost și unul din Galia, care a lăsat o mărturie scrisă, numită Itinerarium Burdigalense, sau Calea din Bordeaux, acesta fiind orașul de origine al scriitorului: potrivit mărturiei cu pricina, în dosul bazilicii construite de același împărat Constantin în Ierusalim se afla și o baie (balneum), pentru revigorarea enoriașilor. Termenul balneum era folosit în general în paralel cu cel de terme, însă nu și sinonim: în Roma secolului al IV-lea existau 11 terme și 856 de balnea, acestea din urmă fiind mai mici, dedicate unor cartiere sau comunităţi orășenești mai restrânse.
Tot Constantin a ridicat terme mărețe în Urbe, și mai ales la Constantinopol, noua capitală. Faptul că tehnologia băilor romane a continuat cu succes în Orient este amintit și de Vasile din Cezarea și Grigore din Nazianz, care, în scrisori private, menționau că frecventează astfel de locuri. De asemenea, Ioan Gură de Aur, pe atunci episcop al Antiohiei, revendică redeschiderea termelor din oraș, închise de către împăratul Teodosie după revolta urbană din anul 387 (Homeliae, XIV).
Rezumând trecerea de la Antichitatea păgână la Evul Mediu creștin, trebuie să amintim şi că termele erau structuri extrem de costisitoare și că erau plătite din vistieria imperială, așa cum, la Roma, se înțelege din numele lor (Termele lui Traian, Caracala, Dioclețian etc.). Dar atunci când cezarii sunt nevoiți să aleagă între solda legionarilor supărați sau confortul citadin, preferă cu desăvârșire prima cale, așa cum ne spun resturile termelor din Paris și Trier, abandonate încă din secolul III. În același secol sunt abandonate, de altfel, orașe întregi, pentru că nu mai corespund planurilor demografice ale autorităților, mai ales după epidemia teribilă din anii 165-180, când Marc Aureliu fusese obligat să înroleze mii de barbari în apărarea Italiei, sub presiunile unor triburi germanice.
Biserica şi băile termale:
În timp ce în Orient construcțiile continuă, Constantinopolul ortodox al anului 425 numără 9 mari terme și 153 de structuri balneare mai reduse (după cum ne spune Notitia Urbis Constantinopolitana, un soi de ghid pentru turiști și pelerini), Occidentul sufocat de presiunea barbară pierde orice vlagă în menținerea fastului imperial, dar nu și ideea de igienă.
Planşă din lucrarea lui Petru din Eboli: în băile de aburi se fierbeau de multe ori plante aromatice, ca rozmarin, busuioc, levănțică, pentru parfumul lor plăcut
Întorcându-ne la relația Bisericii cu igiena și cu băile termale, nota negativă prezentă adesea în documente trimite la promiscuitatea acestor locuri. Același Ioan Gură de Aur, care, în predici, exclama că puritatea sufletului se realizează prin cea a trupului, condamna ferm matroanele care își dezbrăcau fiicele în văzul tuturor la terme, iar Augustin din Hipona își amintește cu jenă de o scenă din adolescență, când tatăl său îl stânjenise în băile publice, lăudându-se cu virilitatea fiului său. Astfel, într-unul dintre cele mai vechi soboare ale Bisericii, cel din Laodicea, din anul 320, episcopii orientali ordonă enoriașilor și mai ales clerului să nu meargă la terme odată cu femeile.
Şi dacă acest fapt poate fi luat ca o probă de bigotism al Bisericii, e la fel de adevărat că împăratul Adrian (care își zeificase amantul și masacrase evreii pentru că nu apreciau statuile sale) și, mai târziu, Marc Aureliu, împăratul filosof, au încercat să impună astfel de legi de separare a celor două sexe la terme (Historia Augusta, XXIII, 8).
Băi cu proprietăți curative
Avem, evident, și cazuri în care termele sunt privite cu suspiciune, precum cele din Baia, în Italia, sau Hammad Geder, în Siria, despre care Augustin, Ieronim și Epifanie scriu că au auzit de prezențe diavolești. Pentru a înțelege aceste preocupări trebuie să ne amintim că în aceste locuri funcționau și băi sulfuroase, în care adesea se asista la fenomene de transă sau chiar se practica turismul sexual.
Băile din Pozzuoli, planșă inspirată de opera lui Petru din Eboli, copie de sec. XIV, Italia de Sud. Ghidul turistic realizat de Petru din Eboli a fost copiat în toată Europa şi fiecare mănăstire desena băile în funcţie de arhitectura locală.
A distrus Biserica aceste băi? Sigur că nu. Dimpotrivă, utilizarea lor este atestată în tot Evul Mediu, mai ales pentru calitățile terapeutice ale apelor: prin 410, la treizeci de ani după ce Imperiul devenise definitiv creștin, merg la termele din Baia chiar și generalii barbari, iar Cassiodor – birocrat al regilor goți, care apoi se călugărește și scrie prin anul 520 – amintește băile de acolo drept unele pline de miracole și valoroase pentru calitatea sănătății (miraculis plena et salutis qualitate pretiosa, Variae, IX, 6).
La câțiva ani distanță, Papa Grigore I scrie despre episcopul Ianuarius din Capua (aceeași zonă vulcanică în care se afla şi Baia) care asistase la apariția unui duh în timp ce se scălda într-o piscină cu apă sulfuroasă. În secolul IX, diaconul Ioan povestește că, la descoperirea unor moaște, primii curioși care s-au apropiat au fost clienții băilor din zonă, iar în secolul următor, în Baia vine să se revigoreze episcopul francez Adalbertus din Verdun. Faima acestor zone atrage și figuri imperiale, precum Ludovic I, în 871, și Frederic al II-lea, în secolul al XIII-lea. Alte localități cu băi romane cunoscute și folosite în Evul Mediu au mai fost Glanum în Franța, Badenweiler în Germania, Bath (Aquae Sulis) în Marea Britanie, Stara Zagora (Augusta Traiana) în Bulgaria, El Hammam (Aquae Flavianae) în Algeria, Bulla Regia în Tunisia. Băile de la Phazimonides, Pythia și Prusa (în Turcia de azi) erau faimoase în Imperiul Bizantin și adesea se întâlneau acolo personaje de la Curtea domnească. Băile din sudul Italiei au avut parte și de ghiduri turistice scrise în secolul al XIII-lea de către italianul Petru din Eboli (operă ce include și planșe colorate) și de geograful spaniol Beniamin din Tudela.
