Povestea tezaurului dus la Tismana

În vara anului 1944, departe de urgia războiului, Mănăstirea Tismana cunoștea dintr-odată un nou soi de activitate, deosebită de rutina de secole a vechiului așezământ. Era vorba despre o iniţiativă lăudabilă a autorităţilor care hotărâseră, în ciuda greutăţilor vremurilor, să acorde atenţie monumentului istoric și să înceapă lucrări de restaurare și renovare. Chiar dacă era război, renovarea Mănăstirii Tismana, cel mai vechi așezământ monahal din Ţara Românească, având o continuitate istorică de 600 de ani, nu putea să ridice mari semne de întrebare. Echipe de muncitori și-au făcut apariţia în peisaj și camioanele cu materiale de construcţie au început să facă naveta spre Tismana, așa cum se întâmplă când se deschide un șantier. Localnicii s-au obișnuit curând cu ideea și nimeni nu a mai dat atenţie lucrărilor de la mănăstire. Dar povestea cu restaurarea nu era decât o legendă menită să acopere una dintre cele mai secrete operaţiuni românești din timpul războiului: ascunderea tezaurului Băncii Naţionale, „Operaţiunea Neptun“. Istoricul Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului BNR și specialist în istoria tezaurului, precum și membru al „Comisiei mixte româno-ruse pentru chestiunea tezaurului românesc trimis la Moscova în Primul Război Mondial“, detaliază pentru cititorii revistei „Historia” povestea tezaurului ascuns la mănăstirea Tismana.

În ce context apare ideea mutării tezaurului BNR la Tismana și cine sunt decidenţii care ajung la o asemenea hotărâre?

Noi aveam avantajul unei experienţe amare din 1916–1917 când Banca Naţională împreună cu Guvernul, în situaţia geopolitică dificilă pentru România, și-a trimis tezaurul unui aliat. Adică mare parte din Patrimoniul cultural-artistic al României, bijuteriile reginei Maria și tezaurul de aur (rezerva de aur) a Băncii Române au fost trimise la Moscova. Banca Naţională a publicat Monografia tezaurului BNR în limba română, în limba engleză în două ediţii în 1999 și 2011, în care publicul doritor a aflat aceste lucruri. Revenind la Tezaurul de la Tismana, trebuie să arătăm că Banca Naţională, în momentul în care a văzut situaţia de pe Frontul de Est, era clarificată în privinţa deciziei pe care urma să o ia.

În sensul în care rușii avansau.

După 1942 (Stalingrad) și după 1943 (bătălia de la Kursk) e clar că războiul avea un singur sens. La Banca Naţională, în colaborare cu instituţiile statului, au apărut mai multe idei, mai multe școli de gândire, ca tezaurul să se ducă la un stat aliat și să fie păstrat acolo, și au început tratative cu Elveţia și cu Turcia. Ambele tratative au fost fără succes, am fost politicos refuzaţi. Politica de a duce tezaurul la un stat-prieten nu a reușit, la un stat din Sud nu a reușit și a rămas problematica locală să-l ducem într-o zonă din ţară.

Dar de ce a refuzat un stat ca Elveţia?

Un stat ca Elveţia se temea în acea perioadă, mai ales că era neutră, de dificultăţi pe care le-ar avea în viitor. Adică nu voiau să riște. Nici Turcia, care-și păstra neutralitatea, nici Elveţia. Ca să nu fie atrase în niciun fel de jocuri de interese. În același timp, Banca Naţională, Guvernul, serviciile speciale au căutat o soluţie și încă din 1943 s-a clarificat această poziţie și politică. Și anume, s-a luat decizia să se ducă tezaurul la mănăstirea Tismana. De ce la mănăstirea Tismana? S-a creat o legendă fiind cea mai veche mănăstire românească, cea mai importantă din acea zonă, să se restaureze. Împreună cu Ministerul Culturii – Direcţia Monumentelor Istorice se aduceau materiale, mijloace mecanizate, muncitori și acest dute-vino n-ar mai fi ridicat semne de întrebare. Era o acoperire pentru această operaţiune de cod numită „Neptun“. Această operaţiune de cod „Neptun“, ca orice operaţiune secretă, este bună când se încheie cu succes: planificare, desfășurare, încheiere. Lucru care s-a întâmplat cu operaţiunea Tismana. Din punct de vedere militar, zona era mult mai bine apărată; nu era în calea marilor retrageri ale armatei germane sau ofensive ale armatei sovietice. Nota bene, Banca Naţională avea încă din 1938 un depozit realizat la intrarea în orașul Sinaia. Când vii dinspre București e o șosea care se face în stânga spre Târgoviște, peste Păduchiosul, și acolo, la doi kilometri era depozitul pentru tezaurul Băncii Naţionale, săpat în munte, proprietatea Băncii Naţionale, luminat electric, cu centrală de încălzire, cu linie cu ecartament îngust, pentru ca vagonașele care cărau lingourile de aur să circule mult mai ușor și cu casete săpate în stâncă unde se depuneau lingouri.

Și acolo era depozitat tezaurul?

O perioadă a fost acolo doar o parte din arhivă, dar zona era prea mult circulată, toată axa aceea, și atunci s-a luat decizia de a se duce într-o zonă ferită, adică în Nordul Olteniei, în zona Gorjului.

Dar în momentul respectiv tezaurul era în București?

Era în București. Guvernul condus de Ion Antonescu, având ca vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și Ministru al Afacerilor Externe într-o perioadă, pe Mihai Antonescu, împreună cu Ministerul Apărării Naţionale și șeful Marelui Stat Major, generalul Gheorghe Mihail, împreună cu cei doi șefi ai Marelui Stat Major, generalii Socrate Mardare și Ramiro Enescu, împreună cu Ministerul Culturii, Direcţia Monumentelor Istorice, împreună cu Societatea de Căi Ferate, bineînţeles, Banca Naţională, toate aceste organisme au cooperat, și au elaborat planurile din vara lui 1944, de a transporta tezaurul pe calea ferată, la gara Târgu Jiu. Și apoi la Tismana.

Când s-a luat decizia?

Încă din 1943 se luase decizia ca tezaurul să fie scos din București, fiindcă era clar că Bucureștiul va fi ocupat și, în felul acesta, era un mare pericol pentru a se pierde. Societatea de căi ferate a pus la dispoziţie garniturile, au ajuns în orașul Târgu Jiu și de acolo, cu camioane Skoda-Tatra au fost duse până la Tismana. Pentru început lăzile cu aur au fost descărcate în incinta mănăstirii, cum intrăm în curtea interioară, în pivniţa de astăzi a mânăstirii, pentru rapiditate. Erau niște casete de lemn, niște lăzi din lemn, bine ancorate cu mânere din sfoară, bine bătute în cuie, numerotate, cântărite, totul în regulă.

Cât anume s-a dus din București la Tismana?

În principal, în jur de 200 tone de aur au fost duse acolo. Împreună cu ele au plecat și trei tone de aur polonez, mă refer la cantitate brută. Aurul polonez a tranzitat România după 17 septembrie 1939, când Bank Polski trebuia să-l evacueze din calea ofensivei germane și apoi a celei rusești și s-a luat hotărârea de a se da liber pentru acel aur de către organele românești, a ajuns în Portul Constanţa și de acolo a fost dus la Constantinopol, pe malul asiatic. Pe un vas britanic care fusese transformat pentru acest convoi.

Foto: Mănăstirea Tismana

Ce cantitate de aur polonez a venit în România?

Tezaurul Băncii Poloniei a fost în total de 83 de tone de aur, din care 80 de tone au tranzitat România și au ajuns la Constantinopol, iar trei tone au rămas în custodia României. De ce au rămas în custodie? Deoarece la punctele de frontieră exilaţii polonezi veniseră cu valută poloneză, respectiv cu zloţi. Zlotul nu mai avea putere circulatorie, Polonia nu mai exista ca stat, dar Banca Naţională, statul român au înlesnit acest schimb zlot-lei la un curs foarte favorabil pentru zlot. Un zlot, 20 de lei. Există un proces de predare-primire a celor trei tone de aur brut (cu tot cu lăzi), 2,7 aur net.

De ce e diferenţa asta?

Pentru că diferenţa e reprezentată de greutatea lăzilor. Banca Naţională, dovadă că a luat numai în consignaţie, n-a desfăcut lăzile până la sfârșitul războiului, ele s-au păstrat intacte.

Deci au fost returnate?

Ele au fost returnate, printr-o hotărâre care a excedat voinţa românească și știţi bine cine juca atunci în așa-zisul lagăr socialist, s-a hotărât ca cele trei tone să se întoarcă și ele în Polonia și s-au trimis două avioane militare poloneze care au ridicat aurul și apoi l-au dus.

Și partea de compensare a BNR în urma schimbului zloţilor s-a mai făcut?

Nu s-a mai făcut și s-a semnat un tratat prin care părţile au declarat că n-au nicio pretenţie una faţă de alta. Pentru România a fost un mare efort să ţii aproape 100.000 de exilaţi, să le oferi cazare, masă, asistenţă medicală, școli pentru copiii lor.

Aurul românesc dus la Tismana reprezenta 200 de tone. De unde avea România atâta cantitate de aur după ce pierduse în 1917 tot tezaurul dus la Moscova?

În cărţile editate de Banca Naţională, și cele privind Tezaurul de la Moscova și salvarea Tezaurului polonez se dă un tabel cu evoluţia anuală a stocului de aur. Și aici vom vedea că România a ieșit din război cu 242 de tone de aur, cea mai mare cantitate din istorie, deoarece România a condiţionat tot comerţul cu Reich-ul german prin plata tuturor produselor furnizate de partea română cu plata în aur într-o bancă elveţiană, Union de Banque Suisses. Iar procedeul era următorul, să înţelegeţi că România a reușit ce aproape nimeni n-a reușit în raporturile cu Hitler. În momentul în care partea germană dorea furnizări de combustibil, lemn, cereale și alte produse, livra în contul Băncii Naţionale de la Union de Banque Suisses cantitatea în aur echivalentă cu costul transporturilor. În momentul când cantitatea de aur intra în contul nostru de la Union de Banque Suisses primeam o telegramă și atunci plecau garniturile, deci cu o plată în avans.

Și plăteau în aur? Nu în valută? Nu, în aur. De ce?

Fiindcă marca germană avea un curs forţat, prost pentru partener, și Mareșalul Antonescu n-a vrut niciun fel de hârtie, fără niciun fel de valoare sau cu valoare aleatorie sau impusă, ci a vrut numai cu o marfă rară care și acum își păstrează mitul și mistica: aur.

Și cum evalua cantitatea de aur pentru petrol, de exemplu?

La cursul zilei. Costa în dolari atâta și se raporta la valoarea dolarului. Noi avem cursul de la Bursa din Londra. Așa au fost bani și pentru fondul celor 200 de oameni politici care urmau să plece în străinătate.

Aurul acesta depus era depus în Elveţia. Venea apoi în România?

Grosul a venit în România, dovadă că ne găsește sfârșitul războiului cu 242 de tone de aur. Dar când spui că ne găsește cu atâta nu este obligatoriu ca această cantitate să fie în ţară. Să fie în proprietate, depozitată unde dorești.

Dar spuneţi că 200 de tone erau fizic în România?

Erau fizic în România și au fost duse la Tismana. Dar o parte, până la 242 de tone, nu era în ţară. A fost la Banca Angliei, la Union de Banque Suisses. Odată depozitat aurul la Mănăstirea Tismana s-a hotărât mutarea lui în peștera de lângă mănăstire. S-a amenajat peștera de către artificieri, după care s-a zidit intrarea în peșteră cu un ciment cu aceeași nuanţă ca și griul stâncii, de asemenea, s-a pus acolo dinamită, o cantitate care era necesară, calibrată ca în caz de pericol major să se prăbușească cerul sau tavanul peșterii și cei care veneau să nu poată rapid să scoată aurul. Se luaseră toate măsurile posibile pentru a proteja tezaurul.

Peștera a fost inundată.

Și acum sunt scurgeri de apă, dar aurul nu reacţionează și nu ruginește. Casetele s-au degradat. Deci aurul a stat și sub apă, a stat și în apă, dar a venit înapoi în bune condiţiuni. Dar în următorii zece ani, România a trebuit să plătească 300 de milioane de dolari despăgubiri Uniunii Sovietice. Iar sursa plăţii acestor despăgubiri e aurul din Tezaur care se vinde și se dau banii Uniunii Sovietice.

Dar România nu a trimis, în contul despăgubirilor de război, materiale, marfă, grâu, lemn?

Ba da, dar nu s-a mai contabilizat.

Și toată datoria asta, de 300 de milioane, a fost plătită din aur?

A fost plătită de mult mai multe ori. O dată prin dolarii obţinuţi în urma aurului, a doua, prin exploatarea nemiloasă prin sovromuri, prin care profiturile se duceau toate în Rusia. A treia oară, prin exploatarea uraniului din patrulaterul aurifer și de uraniu din Munţii Apuseni. A patra oară, toate garniturile de cale ferată românești, inclusiv locomotivele care plecau cu produse românești nu se mai întorceau goale, rămâneau în parcul de vagoane ale Uniunii Sovietice. Deci se livra cu tren cu tot.

În timpul războiului, nu s-a cheltuit aur din tezaur?

Nu. În Al Doilea Război Mondial, Ministerul de Finanţe era cel care finanţa cheltuielile. Dar să nu uitaţi că Banca Naţională până la 1 ianuarie 1947, a fost bancă privată având privilegiul statului de a tipări bancnotă. Deci era o avere intrinsecă a Băncii. Așa fusese Statutul Băncii Naţionale de la 1880, de la Eugeniu Carada. Și avea în Consiliu de Administraţie un comisar al Guvernului care participa la ședinţe și care coopera cu Guvernul. Evident, că aici trebuie subliniat, după părerea mea, rezerva de aur era a statului român, nu aparţinea acţionarilor Băncii Naţionale. Era o chestie complicată care să aibă acoperire pentru emisiunea monetară și dovadă că banca sărea de câte ori era nevoie pentru a ajuta statul român, lucru pe care l-a și făcut. În același timp, ne refeream la acest aur, tot în acea perioadă pentru a evita și alte presiuni ale ocupantului, în 1945 este emisiunea celor trei regi. Medalii, 6,72 grame într-un milion de exemplare. Aceasta a fost o gândire a lui Emil Ghilezan, ca să dea aur la populaţie, să fie la populaţie și să nu poată fi luat.

Deci populaţia putea să cumpere aur.

Da. După câţiva ani au fost băgaţi la pușcărie cei care achiziţionaseră aur. Celebrii cocoșei, după model francez. De ce a construit Banca Naţională un muzeu al Tezaurului la Tismana? Banca Naţională e o instituţie de prestigiu, fundamentală a României, și datorită ideilor marelui Eugeniu Carada, atât de puţin cunoscut, dar atât de valoros și de genial. Banca are o tradiţie de încurajare a știinţei, artei, culturii, ajutorării mănăstirilor, oamenilor care aveau nevoie de sprijin pentru studii. În perioada post-1990, consiliile de administraţie au reconsiderat această tradiţie, au preluat-o și au continuat-o. Astfel acest muzeu de la Tismana este unicat, fiind o prelungire a Muzeului Băncii Naţionale care exista din 1930, și-a fost desfiinţat în anii ’50. În 1952 era guvernator al Băncii Naţionale Marin Lupu, care a fost și rectorul Academiei de Știinţe Economice, și când a venit în Bancă și a preluat mandatul, i se prezintă muzeul și el întreabă: „La Banca Centrală a Uniunii Sovietice în Moscova există Muzeu? Nu.” Închideţi muzeul, colecţia numismatică și, împreună cu ea, un muzeu în care banca avea peste 800 de poziţii de obiecte de artă, sculptură, pictură, grafică, tapiserii care apoi au plecat ori prin gospodăria de partid și nu se mai găsesc, sau au fost transferate la Muzeul Naţional de Artă, la Muzeul Naţional de Istorie, la Cabinetul de Numismatică al Academiei Române, toate acestea sunt patrimoniul cultural-artistic al Băncii Naţionale.

Dar acest muzeu din grotă de la Tismana?

Deoarece proiectul prin care a reușit România să salveze tezaurul românesc și polonez este fără egal, circumstanţele geopolitice, dar și naturale, spectaculozitatea locului, zona foarte puternic atractivă: monumentele, ansamblul Brâncuși, Casa Memorială Brâncuși de la Hobiţa, cea mai veche mâănăstire din Muntenia, Tismana, se completează cu acest muzeu, care a fost restaurat. Muzeul tezaurului BNR.

Este și un mesaj legat de tezaur, de problema tezaurului României?

Banca Naţională a făcut cunoștinţă opiniei publice, nu numai celei românești, dar și celei internaţionale, cu tragedia Tezaurului nostru românesc din Primul Război Mondial, am arătat că am făcut totul ca să nu se mai întâmple aceste lucruri, și, în același timp, am arătat că România a salvat tezaurul Poloniei, cu mari pericole pentru ţară, repet, 83 de tone de aur și patrimoniu cultural, plus resursa umană de mare clasă a Poloniei. Noi am salvat în 1939 aurul polonez, dar în 1916–1917 nouă ni s-a luat Tezaurul, deși aveam un contract valabil de predare-primire.

Haideţi să discutăm și despre tezaurul de la Moscova, această spinoasă problemă pentru care se desfășoară de ani de zile negocieri. Care este stadiul acum?

S-au reluat discuţiile după câţiva ani de pauză. În această primăvară s-au desfășurat, la Sinaia, lucrările Comisiei mixte româno-ruse conduse de academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj, în care Banca Naţională are un reprezentant fiindcă este instituţia cu cel mai mare tezaur pierdut la Moscova. Ei au o deschidere faţă de desfășurarea de până acum a lucrărilor comisiei în sensul că s-a primenit componenţa comisiei, au venit câţiva directori de arhive importante din Federaţia Rusă, academicianul Ciubarian a declarat că aceste arhive sunt deschise cercetătorilor români în viitor. Bineînţeles, mai puţin fondurile care prin legile Federaţiei Ruse nu sunt accesibile și noi vedem un pas înainte în desfășurarea Comisiei. În același timp, trebuie să arăt că Banca Naţională și-a îndeplinit obligaţia în această Comisie în sensul că a predat la timp protocoalele de predare-primire părţii ruse, care au fost acceptate, n-au fost contestate și acum așteptăm răspunsul părţii ruse.

Foto: Istoricul Cristian Păunescu (stânga), consilier al guvernatorului BNR și specialist în istoria tezaurului

Aceste protocoale originale sunt la Banca Naţională?

Da, sunt la Banca Naţională și ele sunt publicate în volumele noastre prin care le răspândim în limba română.

Este adevărat ce se spune că fiecare guvernator predă acest dosar succesorului său?

E adevărat. E o chestiune emoţionantă fiindcă noi am ţinut în bilanţul băncii până în ’44, până au venit rușii, poziţie: aur pierdut la Moscova. Venind rușii cu consilierii sovietici s-a tăiat rubrica aia, nu se mai putea și fiecare guvernator a predat acest dosar, original, celui nou venit care, în felul acesta era angajat… Își asuma misiunea și a făcut fiecare ce-a putut pentru recuperare.

Banca Naţională are această misiune de a nu renunţa niciodată la Tezaurul de la Moscova?

Da. Prin declaraţiile guvernatorului în repetate rânduri, Banca Naţională va prezenta tot timpul actele originale și își va revendica un bun al ei. Partea rusă a recunoscut că tezaurul BNR a fost preluat de Rusia și a garantat depozitarea lui până la sfârșitul războiului. Evenimentele, Revoluţia Bolșevică nu puteau să schimbe legile valabile internaţionale de acordare a unui bun cu un act de recunoaștere și de redare a lui. Noi suntem optimiști că în viitor și partea rusă – care acum face cercetări în arhive legate de acest depozit al Băncii Naţionale – va reacţiona mai repede, dar în același timp, cum am declarat, Banca Naţională a oferit toate garanţiile dovedite prin acte valabile de drept internaţional, că acest tezaur este al Băncii și trebuie retrocedat. Rămâne ca temperatura relaţiilor diplomatice, a relaţiilor politice să permită un avans mai substanţial. Fiindcă ţări din zona noastră, nu vreau să le nominalizez, au avut succes în recuperarea tezaurelor din Federaţia Rusă.

Revenind la ceea ce s-a întâmplat cu aurul polonez. Spuneaţi că o parte din el, aceste trei tone au fost și ele în tezaurul de la Tismana. S-au întors. Cum a fost, ce s-a întâmplat cu celelalte 80 de tone?

În linii mari, traseul aurului polonez este următorul: a plecat cu vaporul Eocene din Portul Constanţa. Aurul a trecut graniţa româno-polonă, apoi, pe calea ferată a ajuns în Portul Constanţa și aici e păzit de trupele românești, statul român își asumă integral paza, în condiţiile în care mișunau agenţi germani, sovietici. După care ajunge cu bine în Bosfor, de acolo este transportat pe malul asiatic în gara Haimar Pașa, îmbarcat pe vagoane de cale ferată care pleacă spre Damasc pe linia Turcia-Siria, ajung în Siria, apoi ajung în Liban, la Beirut. Sunt descărcate o parte pe docurile franceze și duse în Franţa liberă, apoi continuă o parte din aur traseul până ajung la Dakar. Din Dakar sunt duse într-un fort în Senegal, garnizoanele erau credincioase generalului De Gaulle și-au stat acolo până în 1947. Altă parte a plecat la Banca Canadei la Otawa și a stat acolo. Și toate s-au reunit, împreună cu patrimoniul cultural al Poloniei în 1947. Polonia a avut guvern în exil, Polonia a avut armată care a luptat sub culori britanice, au ajuns în Italia, au ajuns în Africa de Nord. De asemenea, știţi bine că Polonia are o diasporă foarte bine organizată, unită, cu un lobby puternic și aurul lor s-a întors integral ca și patrimoniul cultural. Aurul polonez s-a întors la Banca Poloniei și astăzi Polonia are o rezervă sensibil egală cu a României, în jur de o sută de tone de aur.

O altă problemă spinoasă: fondul trimis de Mareșalul Antonescu pentru a susţine elita românească în exil.

În 1943, când se observă soarta războiului, Guvernul ia decizia, împreună cu Banca Naţională, ca și România, la fel ca alte ţări, să aibă o elită în străinătate care prin propagandă, presă, întâlniri, ziare, conferinţe să se opună curentului de rusificare. Și pentru funcţionarea acestei elite în exil trebuiau fonduri, și Banca Naţională împreună cu Guvernul, cu aurul pe carel aveam la dispoziţie acolo, în total au cumulat aproape 20 de milioane de franci elveţieni. Din acest fond s-a folosit generalul Rădescu.

Când se constituie fondul în Elveţia?

Chiar atunci, în ’43, și din ’44 începe să funcţioneze.

Și cine avea dreptul să-l acceseze?

Erau Vișoianu, Cretzianu, dar, ca întotdeauna, între români au fost diverse discuţii, asperităţi, se mai scurg din fonduri și apar și utilizări, să spun, necivilizate, unii își fac casă din acești bani. Se creează mai multe facţiuni care se luptă între eile. Cea din America, cea din Anglia, cea din Franţa și sfârșitul e lamentabil. Adică nu s-a ţinut ceea ce s-a dorit.

Și banii?

Banii nu mai există. Dar Banca s-a implicat într-un fel, în tradiţia recuperării istorice și în acest caz. În anul 2000 l-am adus pe generalul Rădescu acasă. El murise în exil și fusese înmormântat la New York, însă în testamentul lui dorea să fie îngropat în pământ românesc. A avut un secretar personal, pe Barbu Theodorescu. Noi am reușit să obţinem drepturile de la Barbu Theodorescu, drepturile foarte dificile din statul New-York. Așa am putut recupera coșciugul, și generalul Rădescu a fost îngropat la Cimitirul Bellu cu onoruri militare.