Diferențele anatomice ca temelie pentru rasismul vulgar

În 1854 a fost editată influenta lucrare Tipurile de oameni (Types of Mankind), scrisă de etnologii americani Josiah C. Nott şi George Robins Gliddon, ale căror teze avuseseră o puternică rezonanţă în mediul ştiinţific, ei promovând ideea separării totale a rasei africane de cea albă (sau caucaziană, cum este denumită rasa albă în terminologia americană).

Autorii au elaborat o scară a evoluţiei omului, în care rasa negroidă este plasată între greci (albi) şi cimpanzei (vezi imaginea). În perimetrul acestei logici privind ierarhiile rasiale se înscrie discriminarea indivizilor care proveneau din căsătorii mixte, dintre albi și negri sau albi și amerindieni; aceștia erau frecvent supuși stigmatizării și marginalizați social sau impuși să trăiască izolat. Oamenii din asemenea comunități izolate erau numiți „melungeon” (după franțuzescul „mélange” – „amestec”), aveau un statut de proscriși, iar numele lor era utilizat ca sperietoare pentru copiii americani: „Nu te du pe întuneric în pădure, că te vor lua melungeonii”.

Desen din cartea „Types of Mankind”, care înfăţişează în plan comparativ cranii şi mandibule ale grecului Apollo, ale unui reprezentant al rasei negroide şi ale unui cimpanzeu, ceea ce ar fi trebuit să certifice poziţia inferioară a negrilor pe scara evolutivă

Desen din cartea Types of Mankind, care înfăţişează în plan comparativ (dar şi manipulativ) craniile de negroid şi gorilă, sugerându-se asemănarea anatomică între aceştia

Una dintre cele mai savante clasificări rasiale de epocă îi aparține antropologului francez Joseph Deniker, propusă în 1900; acesta a identificat șase „tipuri antropologice”, după caracterele lor fizice. Grupul A (păr lânos, nas lat): boșimanii, negritoșii, melanezienii. Grupul B (păr cârlionțat și ondulat): etiopienii, australoizii, dravidienii și asirienii. Grupul C (păr ondulat, întunecat, ochi negri și căprui): indo-afganii, arabii, semiții, berberii, sud-europenii, ibericii. Grupul D (păr ondulat, blond, ochi albaștri): nord- și est-europenii. Grupul E (păr drept sau ondulat, negru, ochi negri și căprui): ainu, polinezienii, indonezienii, sud-amerindienii. Grupul F (păr drept): nord- și central-amerindienii, eschimoșii, popoarele turcice și ugrice, mongoloizii.

Tot Deniker este cel care a introdus în circuitul științific termenul „rasă nordică”, dar care a obținut mai târziu o tristă faimă, din cauza ideologiei naziste. Clasificarea pe „tipuri antropologice” părea foarte reprezentativă și influentă la vremea sa, ea era totodată relativ corectă în plan metodologic și evita structurarea ierarhică a raselor. Totuși, chiar și acea clasificare a lui Deniker conținea numeroase erori, explicabile pentru nivelul cunoașterii științifice de atunci; în lipsa geneticii și a biochimiei, cercetătorii se bazau aproape exclusiv pe măsurări anatomice, adică pe aprecieri vizuale superficiale, de ordin fizic. Or, aceste aprecieri puteau fi foarte subiective.

Pentru a sublinia importanţa diferenţelor fizice în caracterizarea raselor, anatomistul şi paleontologul american Edward Drinker Cope scria în secolul XIX:

„Fiecare particularitate a corpului are (…) o anumită semnificaţie corespunzătoare în minte, iar cauzele celor dintâi sunt cauzele mai adânci ale celorlalte”.

În încercarea de a identifica diferenţe notabile între rase, în special între albi şi negri, cercetătorii s-au aplecat asupra studierii inclusiv a trăsăturilor sexuale. Iar aici, diferenţelor de mărime li s-a acordat un rol aparte: dacă un creier mai mare, specific rasei europeoide, dovedea superioritatea intelectuală şi statutul de persoană civilizată, atunci penisul mai mare al negrului îi dovedea inferioritatea intelectuală şi sălbăticia înnăscută, dovedea că e mai mult animal decât om [Friedman, 2006, p. 109-110]. Ceva mai devreme, unul dintre cei mai influenţi oameni de ştiinţă care au încercat să lămurească problema poziţionării negrilor pe scara evoluţiei animale, englezul Charles White, membru al Societăţii Regale, de asemenea ajunsese la concluzia că anumite particularităţi de ordin anatomic şi fiziologic îi plasează pe negri mai aproape de maimuţe decât de oameni. În opinia lui, „superiorităţile” africanului asupra europeanului – în miros, auz, văz şi potenţă sexuală – erau toate simţuri animalice. White scria:

„În orice privinţă în care africanul diferă de european, particularităţile îl apropie de maimuţă” [
ibid., p. 117-119
].

S-au căutat şi s-au găsit şi referinţe biblice care, abil interpretate, trebuiau să demonstreze originea neumană a africanilor [ibid., p. 115]. Există opinia că și statuile grecești erau înzestrate cu un penis de dimensiuni relativ mici anume pentru a sublinia rasa lor superioară, în raport cu anatomia „sălbatică” a indivizilor săraci intelectual sau a barbarilor inferiori civilizațional.

Laolaltă cu menționarea diferențelor rasiale, se făceau referințe și la cele etnice. Englezii au promovat vreme de secole ideea existenței unei prăpastii identitare de netrecut între ei și vecinii irlandezi. Despre cât de durabilă și aprigă a fost atitudinea de discriminare și dezumanizare față de irlandezi ne vorbesc aceste rânduri din scrierile eseistului britanic Thomas Carlyle, din 1840:

„Irlanda e ca un șobolan pe jumătate lihnit de foame care îi trece calea unui elefant. Ce trebuie să facă elefantul? Să-l zdrobească – o, ceruri! – să-l zdrobească”.

Etnologul englez John Beddoe publicase în 1862 volumul Rasele Britaniei: O contribuție la antropologia Europei Vestice (The Races of Britain: A Contribution to the Anthropology of Western Europe), în care argumenta că toate geniile tind să aibă mandibula și maxilarul reduse (ortognathous), așa cum e la englezi, în timp ce irlandezii și galezii au fălci proeminente (prognathous). El a mai afirmat că celții sunt asemănători cu oamenii de Cro-Magnon, o varietate umană arhaică similară, la rândul ei, cu rasa africană; altfel zis, celții ar fi diferiți rasial de anglo-saxoni, ar fi mai primitivi.

Remarcile cu privire la inferioritatea altor grupuri etnorasiale puteau fi întâlnite pretutindeni. Celebrul medic britanic J.L.H. Down, cel care a descoperit sindromul Down, a publicat în 1866 un articol intitulat „Observații asupra unei clasificări etnice a idioților” („Observations on an Ethnic Classification of Idiots”), în care susținea că diferite condiții fizice și patologice pot fi puse pe seama apartenenței etnorasiale. Pe indivizii cu sindromul Down, bunăoară, el i-a clasificat ca făcând parte din tipul mongoloid de idioți; boala însăși era numită și „mongolism” (în parte datorită prezenței pliului epicantal la ochi) [Down, 1866]. Anatomistul și antropologul francez Paul Broca a ierarhizat capacitățile cognitive ale indivizilor nu doar după rasă, ci și după sex, vârstă. „În general, creierul este mai voluminos la adulți decât la bătrâni, la bărbați decât la femei, la oamenii eminenți decât la mediocrități, la rasele superioare decât la cele inferioare”, scria el în 1861.

În 1863 a fost creată Asociaţia Antropologică din Londra, al cărei cofondator, James Hunt, publicase articolul „Locul negrilor în natură” („The Negro’s Place in Nature”), în care vorbeşte despre aceştia ca despre o specie distinctă, formată din indivizi inferiori în raport cu europenii şi cărora li se potriveşte doar rolul de sclavi. În mod clar, aceste teorii reconfortau promotorii sclavagismului şi ofereau o justificare morală colonizatorilor şi practicilor de decimare a aborigenilor. Se fundamenta şi se promova în plan social o viziune asupra lumii susţinută de un sentiment indiscutabil de superioritate a rasei albe.

Foto sus: Desen din cartea „Types of Mankind”, care înfăţişează în plan comparativ diferitele „specii” de egipteni, în funcţie de culoarea pielii: roşie, galbenă, neagră şi albă, ceea ar reflecta şi stratificarea ierarhică a acestora

Fragment din cartea „Mozaicul Uman. Evoluția Omului și Originea Raselor”, de Dorian Furtună, doctor în biologie, etolog. Cartea poate fi găsită AICI.