Ultima încercare a lui Caragiale în cârciumărit: „Berăria Gambrinus”
În noiembrie 1895, nenea Iancu antamează o altă investiţie necâştigătoare, e vorba de locanta gării din Buzău pe care a concesionat-o pe timp de un an. Pe lângă băuturi, el mai dorea să comercializeze şi produse de patiserie sau specialităţi din ciocolată. Aici era aproape şi de proprietatea rurală a familiei soţiei de la Pătârlagele, unde se retrăsese venerabilul don Gaetano ca să-şi contemple amurgul vieţii, iar asocierea cu cumnatul său, Teodor Duţescu-Duţă, părea că va da şi mai mare siguranţă afacerii.
Totodată, va contacta şi un împrumut de la omul de afaceri I. Goldfeld. Dar iarăşi n-a fost să fie, deşi aici a activat pe perioada cea mai lungă. Şi-a dus cu mari greutăţi contractul până la sfârşit, ba încă a rămas şi dator, fiind nevoit să acopere deficitul prin scoaterea la licitaţie, organizată în grădina centrală a urbei, a unor obiecte personale – pianul, biblioteca şi un şifonier.
La Buzău va fi aprovizionat cu vin de către prietenul său Leonida Condeescu, primarul Mizilului, rămas, datorită lui, prototipul patriotului local în cultura română. Licoarea, certificată de pretenţiosul patron, provenea din viile soţiei edilului, de la Vadul Săpat. Altă sursă de vin mai era, se pare, negustorul Şerban Grigorescu, tot din Mizil, care avea 40 de hectare de vie în zonă, la Perşinari, nenea Iancu „călcându-l” deseori pentru degustări. Grigorescu va fi socrul liricului simbolist George Bacovia. Mâna sa dreaptă, cel care asigura aprovizionarea, a fost un tânăr de numai 19 ani, Ştefan Stănescu, care nu merită pomenit aici decât pentru un amănunt biografic – va fi tatăl Suzanei Gâdea, tovarăşa de fier a învăţământului şi apoi a culturii din epoca Ceauşescu. Nenea Iancu i-a dat şi un certificat de bună purtare angajatului său la plecarea în armată. Stănescu a urmat mai apoi o carieră de brigadier silvic şi, fiind un longeviv, a apucat să-şi vadă şi fiica ajunsă în demnitatea ministerială. Neconsolat cu eşecul, nenea Iancu îşi mai încearcă o dată norocul în provincie, în acest scop deplasându-se tocmai la Iaşi unde tatonează posibilitatea unei noi asocieri, cu un om de afaceri local, un anume Gh. Popa Radu. Dar intenţia nu s-a materializat din motive pe care nu le-am depistat; fie condiţiile n-au fost dintre cele mai avantajoase, fie, mai degrabă, din cauza distanţei, strămutarea întregii familii – avea deja doi copii cu Alexandrina Burelly, pe Luca şi pe Ecaterina (Tuşchi) – nu era tocmai uşor de înfăptuit, iar anticiparea unei noi deziluzii e foarte posibil să fi dus la o împotrivire decisivă din partea doamnei şi a rudelor sale.
„Berăria cooperativa” în piața Teatrului Național
După eşecul de la Buzău a urmat o pauză mai lungă – abia în primăvara lui 1901 scriitorul îşi reia activitatea de restaurator. De data asta, el preia un vad de mare tradiţie, fostul local al cafenelei „Fialcowsky” din casa Török, aflată în Piaţa Teatrului, care se desfiinţase în 1898, după moartea patronului său. Denumirea va fi „Berăria Cooperativa”. Reţeta falimentului e aceeaşi şi e relatată de acelaşi Benu Brănişteanu:
„Toată boema vremii, compusă din compozitori, ziarişti, poeţi, literaţi, actori şi politicieni ca Delavrancea, Titu Frumuşanu [deputat de Gorj], Coco Dumitrescu […] făceau cerc în jurul patronului şi întindeau discuţiile până târziu noaptea. S-ar fi părut că negoţul sălta. Dar după câtva timp s-a văzut că nu. Şi cum era să salte când însuşi patronul devenea tot mai mult client, nu numai în sensul că se arăta tot mai rar prin prăvălie, dar prin faptul că consuma tot ce era mai bun. «Icre negre avem azi?», întreba la bufet. Dacă răspunsul era afirmativ, urma incontestabil riposta: «Pune la hârtie să le iau acasă, mai bine le mănânc decât să se strice! »; că lua din casă fără socoteală e, dat fiind temperamentul său, de la sine înţeles. Nu este birtul lui? Nu erau banii lui? Literatul cu fire de boem rămânea şi în negoţ boem. El nu voia să înţeleagă ceea ce Gherea a înţeles, anume că comerţul e o muncă grea, că un birt nu poate merge dacă nu e supravegheat în fiecare clipă, dacă ochii stăpânului nu sunt mereu şi pretutindeni: la bucătărie, la pivniţă, la personal, la socoteli, etc., etc. Astfel, s-a terminat şi cu al doilea birt al lui Caragiale [potrivit inventarierii lui Brănişteanu – n.a.], nu fără ca patronul să-şi fi vărsat umorul înţepător şi, adesea, sarcasmul rănitor, asupra clienţilor, când dispoziţiai sufletească era întunecată”.
„Berăria Gambrinus”
Sfârşitul s-a consemnat la începutul toamnei, dar nu se dă bătut. În octombrie 1901 el preia altă locantă, „Berăria Gambrinus”, aflată vis-à-vis de afacerea anterioară, în Casa Mandy – „o sală întunecoasă, cu mese multe şi canapele îmbrăcate în catifea roşie aşezate la perete”. La inaugurare, maestrul i-a gratulat pe clienţi cu câte o broşură ce cuprindea spiritele lui Mitică, scoasă în regie proprie. Aici s-a asociat, se pare, cu cunoscuta fabrică de bere din Azuga, servind berile de casă ale acesteia: „Coroana”, o bere albă, şi „Salvator”, o specialitate neagră despre care presa vremii aprecia că ar fi „cea mai sănătoasă”. Merită constatat că anii irosiţi cu aceste afaceri păguboase coincid, în mare, cu apariţia „Moftului român”, care şi el s-a zbătut în mari nevoi.
Nu se ştie cum ar fi decurs însă lucrurile dacă umoristul s-ar fi dedicat numai scrisului, poate că „Moftul” ar fi avut o viaţă mai lungă şi un prestigiu mult îmbogăţit, iar opera sa ar mai fi câştigat nişte pagini consistente. Există contemporani ce pretind că, înainte de cârciumărit, Caragiale s-ar mai fi implicat şi în finanţarea unei „societăţi de păcură”, pierzând o sumă uriaşă – 400.000 lei. Altădată se plânge chiar el că a fost înşelat de nişte apropiaţi, împreună cu care ar fi investit într-o societate de căi ferate. Nu ştim de unde ar fi putut avea aceşti bani, partea de moştenire de la doamna Cardini dobândind-o integral abia în 1908. Poate din partea soţiei, arhitectul Burelly fiind un om cu stare şi printre cei mai stimaţi în breaslă, de expertiza sa beneficiind şi Curtea regală? Nu ştim dacă povestea este reală, acribicii cercetători ai biografiei sale ar fi semnalat acest aspect până acum. Dar cert e că, deşi îi plăcea să creadă despre sine că e „negustor vechi”, scriitorul era ceea ce se cheamă în cultura idiş un luftmensch, adică un „om al aerului”.
Termenul desemnează un etern candidat la reuşită în lumea afacerilor, ce pretinde a deţine o reţetă infailibilă, dar care nu trece niciodată de proba practică. O legendă lansată de profesorul de la Iaşi, dr. N. Leon, acreditează faptul că dramaturgul, în disperare de cauză, ar fi apelat chiar la suveran pentru un împrumut salvator, după un nou eşec ca restaurator. Se spune că regele ar fi acceptat, dar cu condiţia ca acesta să renunţe la afaceri. Lucrul nu s-a petrecut, dar Carol, ce îl simpatiza pe Caragiale, la fel şi regina Elisabeta, ar fi perseverat întru benevolenţă, intervenind discret şi achitând ceva datorii contactate de locanta din Buzău.