Refuzul vaccinării, plătit cu moartea de capete încoronate
Variola (sau vărsatul), boală contagioasă de natură virală, a fost una dintre cele mai mari catastrofe ale omenirii, o soră tot atât de malefică precum ciuma neagră, ea omorând și desfigurând un număr imens de oameni de-a lungul secolelor – numai în secolele al XIX-lea și al XX-lea au murit de variolă cu mult peste 250 de milioane de oameni.
Pentru a aminti secolele XVII-XVIII, numai la Londra au murit peste 100.000 de oameni, doar între anii 1661-1772. În 1772, la Geneva murea de variolă tot al 20-lea locuitor al orașului, lăsând la o parte faptul că mulți dintre supraviețuitori rămâneau cu cicatrici desfigurante, „ciupiți de vărsat”.
Abia la începutul anilor 1980, variola a fost total eradicată. De atunci nu s-a mai semnalat niciun caz. Variola este considerată drept singura afecțiune contagioasă ai cărei germeni virali au fost total eliminați din mediul natural. Iar dintre toate bolile infecto-contagioase, variola este aceea care a servit drept model experimental istoric pentru obținerea unei imunități artificiale, prin conceperea primului vaccin, în 1796.
Înaintea vaccinării a fost variolizarea. Prin variolizare se înțelegea infectarea intenționată a unor indivizi sănătoși cu cruste sau limfă variolică „blândă” (recoltate de la cazuri benigne) cu scopul realizării unei boli ușoare, urmată de imunitate pe viață.
La 9 august 1721, variolizarea a fost experimentată la Londra pe cinci condamnați la moarte, din închisoarea Newgate, cărora li s-a promis eliberarea. Toți cei cinci au părăsit închisoarea, imunizați contra variolei.
Cu toate acestea, francezii au acceptat cu greu variolizarea. Inițial, Facultatea de medicină din Paris a considerat-o drept o metodă periculoasă, cu riscuri majore. Așa se face că însuși regele Ludovic al XV-lea (foto sus), refuzând inocularea, a murit de variolă în 1774(!).
În 1754, britanicii de la Royal College of Physicians – Colegiul Medicilor de la Londra – au declarat variolizarea ca fiind „salutară și salvatoare pentru rasa umană”. Trebuie însă spus că acest entuziasm britanic a fost serios afectat de două tragedii petrecute în Casa Regală britanică, în 1782 și 1783, atunci când prinții Albert (de nici doi ani) și Octavius (fiul de numai patru ani) ai regelui George al III-lea mor în urma unor complicații fatale la inoculare.
Doctorul Edward Jenner își testează vaccinul contra variolei pe James Phipps, fiul grădinarului său, în vârstă de opt ani, bolnav de variolă. Vaccinul s-a dovedit un succes
Inocularea cu virus activ, variolizarea, avea să fie schimbată de britanicul Edward Jenner, printr-o observație pe cât de simplă, pe atât de genială: a observat că pacienții care dezvoltau variola vaccină (o maladie infecțioasă a vacilor caracterizată printr-o erupție cutanată ușoară) erau protejați împotriva variolei umane, dobândind astfel o imunitate naturală. Virusul variolei vaccine este unul atenuat, cu virulență redusă, iar inocularea cu acest virus la sfârșitul secolului XVIII a reprezentat prima vaccinare din istorie.
Acest text este un fragment din articolul De ce epidemiile (ne) schimbă istoria?, publicat în numărul 218 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei în perioada 15 martie – 14 aprilie 2020, dar și în format digital pe paydemic.com.
