Istoria limbii române: Cuvinte latinești savante

Se poate spune că limbile romanice sunt de două ori latine. Latina este, în raport cu limbile romanice, într-o situație specială : este în același timp o limbă moartă, transformată în diversele limbi romanice care o continuă, dar și o limbă care s-a „dedublat” fiindcă, mult timp după nașterea limbilor romanice, fiecare dintre acestea a apelat la latină, mai exact la latina savantă, ca la o sursă de îmbogățire a vechiului fond lexical moștenit.

Pe scurt, româna este latină prin filiație directă – lat. vesica a devenit rom. bășică, lat. auscultare a devenit rom. asculta – și apoi prin împrumut – vezică, ausculta. Latina trăiește deci și prin împrumuturile făcute din această limbă.

Ce este latina savantă?

Istoria relatează că împăratul Carol cel Mare (Charlemagne, în franceză), nemulțumit de faptul că limba folosită în partea occidentală a Imperiului său era un haos fonetic și gramatical (el și cei din jurul lui nu și-au dat seama că, de fapt, apăruse limba franceză!), a chemat (în anul 790) un călugăr învățat din Anglia, pe nume Alcuin, să predea latina la mănăstirea Saint-Martin de Tours și la palatul împăratului din Aix-la- Chapelle (germ. Aachen).

S-a produs atunci ceea ce s-a numit „Reforma carolingiană” care a avut ca efect reintroducerea unor forme latine „pure” alături de cele care erau rezultatul evoluției normale a latinei devenite franceza. Pentru a crea această limbă a fost luată ca model latina literară, operele autorilor creștini cultivați și tratatele de gramatică ale Antichității. Această latină medievală a fost singura limbă de cultură din Europa occidentală și centrală. Era și limba administrației și a Bisericii.

În timpul Evului Mediu, învățații Europei occidentale au folosit pentru a comunica între ei acest instrument lingvistic, fără să mai fie nevoie să traducă sau să învețe alte limbi. Latina medievală a influențat limbile romanice occidentale pe tot parcursul istoriei lor, încă de la apariția lor, adică din secolul al IX-lea, culminând în timpul Renașterii. A contribuit substanțial la formarea și dezvoltarea terminologiilor specializate (juridică, administrativă, științifică, ecleziastică, tehnică).

Este un proces care continuă și azi, când limbile romanice (cu excepția sardei și a retoromanei) apelează constant la latină pentru a denumi noi concepte.

Împrumuturile latinești din limbile romanice occidentale

Am arătat mai sus că influența latină s-a manifestat asupra limbilor romanice încă de la apariția lor. Împrumuturile din latina savantă se recunosc fiindcă se prezintă sub forme apropiate de cea din latină în toate limbile romanice: lat. savant abstractus a devenit it. astratto, fr. abstrait, sp., port. abstracto; lat. savant auctor a devenit it. autore, fr. auteur, sp., port. autor; lat. savant cultura a devenit it. cultura, fr. culture, sp., port. cultura etc.

O altă situație prezintă un cuvânt ca lat. directus, moștenit în toate limbile romanice (it. dritto, fr. droit, sp. derecho, port. dereito) și, mai târziu, împrumutat pe cale savantă (it. diretto, fr. direct, sp., port. directo).

Din ultimul exemplu rezultă că între cuvintele moștenite și cele împrumutate din latină există deosebiri de ordin formal: termenul moștenit s-a supus procesului evolutiv care i-a modificat aspectul fonetic, în timp ce cuvântul împrumutat este doar adaptat la sistemul limbilor romanice.

Împrumuturile latinești din română

În țările române, unde slavona și neogreaca au fost limbile de cultură în perioada veche, influența latină (directă sau prin filieră romanică și neromanică) a început să se exercite mai târziu, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, și s-a intensificat în secolul al XVIII-lea, mai ales în Transilvania datorită impulsului dat de Școala Ardeleană. La fel ca în celelalte limbi romanice, în epoca modernă s-a apelat la latină pentru concepte noi din vocabularul abstract și din terminologiile științelor exacte: acid, binom, bacil, femur, pețiol etc.

Sunt împrumuturi direct din latină cuvinte ca a aproba, insulă, literă, pictor, rege, a traduce etc.; nu există un inventar complet al acestora. Cele mai multe împrumuturi din latină au intrat însă prin diverse filiere, majoritatea fiind cuvinte cu etimologie multiplă, ceea ce înseamnă că au pătruns în română prin mai multe căi dintre care una poate fi împrumutul direct din latină. Din această categorie fac parte cuvinte ca latin (lat., fr.), lecție (lat., germ.), legal (lat., fr.), liber, libertate (lat., fr.), linie (lat., it., fr., germ.), literatură (lat., fr.) etc.

Uneori, filiera franceză este „trădată” de forma cuvântului: accentul este pe (pen)ultima silabă, ca în franceză (acíd, formúlă, interprét), spre deosebire de alte limbi romanice (italiana, spaniola, portugheza) care păstrează accentul originar (sp. ácido, it. fórmula, intérprete, port. fórmula).

Între română și celelalte limbi romanice există și alte deosebiri, care se referă la modul în care au fost adaptate la sistemul limbii române împrumuturile latinești. Exemplul devenit clasic este cel al substantivelor terminate în -a care au devenit feminine în română (dilemă, problemă), în timp ce în limbile romanice occidentale sunt masculine, ca în latină (it. il problema, fr. le problème).

Probleme controversate Unele cuvinte românești care sunt atestate încă din secolul al XVI-lea (temoare, lucoare, a deșidera „a dori”, prat „fâneață”, viperă, rută „numele unei plante”), considerate, în majoritatea studiilor, moștenite din latină, au fost interpretate, în timpul din urmă, de către Al. Niculescu ca fiind împrumuturi din latină. Autorul citat consideră că acești termeni nu au fost cuvinte populare, ci termeni culți, adaptați după legile fonetice ale limbii române. Aceasta ar însemna că influența latină a fost mult mai timpurie decât se crede de obicei.

Cronologia împrumuturilor românești

Într-o excelentă lucrare realizată la Institutul de Lingvistică din București, Dicționarul împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760) (București, 1992), găsim cea mai exactă cronologie a acestor împrumuturi. În ceea ce privește împrumuturile făcute direct din latină, cel mai vechi cuvânt este florin (1431). În secolul al XVI-lea sunt puține astfel de împrumuturi: adamască „damasc”, a confișcui „a confisca” (atestate în documente).

Numărul lor crește la mijlocul secolului al XVII-lea; apar în texte religioase (Noul Testament de la Bălgrad, Catehismul creștin, 1648), în Cazania lui Varlaam și Pravila lui Matei Basarab, cuvinte ca alabastru, coriu „ceată, adunare”, epistolă, libertin, notariu, roman „catolic”, samaritean, tiron „sutaș”. În a doua jumătate a aceluiași secol, atestărilor din texte cu caracter religios provenite din toate zonele țării (democrație, orator, retor) li se adaugă termenii de origine latină din scrieri istorice (autoritate, superbie „mândrie”).

Cele mai multe neologisme latinești apar la Constantin Cantacuzino, Mihail Halici, Dosoftei și, mai ales, la Dimitrie Cantemir, buni cunoscători ai latinei; câteva exemple: cauză, comentarie, crudelitate, diferenție, firmament, gheneros, index, matroană, nimfă, proprietate, retorică. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în afara termenilor ce apăruseră la C. Cantacuzino și D. Cantemir, multe împrumuturi latinești apar pentru prima dată la Miron și Nicolae Costin: dictatură, etică, hidropică „numele unei boli”, oratorie, potentat etc. Un loc aparte ocupă termenii de origine latină în textele transilvănene – scrieri religioase și documente.

Tot în documente, dar emise în Oltenia în timpul ocupației austriece, apar multe altele: apelație, consolație, deputat, donație, fundație, matriculă, regulament, terariu, titulă etc. Cele mai multe împrumuturi din Transilvania apar în Dictiones latinae cum valachica interpretatione, lucrare tradusă de Teodor Corbea: animal, aprobator, casus, consonă, silabă etc.

Observații similare pot fi făcute despre împrumuturile indirecte, cu etimologie multiplă. Cuvintele care au atât etimon latin, cât și italian, apar sporadic până la mijlocul secolului al XVII-lea (balsam, căpitan, istorie, mod, sumă), dar devin frecvente după 1650, în special în domeniul organizării sociale (castel, comandant, familie, parolă, punct, republică). În vechile texte bisericești provenite din Țara Românească și Moldova, trebuie avută în vedere și vechea slavă în explicarea etimologiei unor termeni ca biblie sau tribun.

Începând de la sfârșitul secolului al XVII-lea, alături de elementul latin a putut apărea și un etimon neogrec, pentru cuvinte de tipul a corona „a încorona”, cubiculariu „custode”, falchedie „nume dat unui principiu juridic”, referendar „sol trimis”. În aceeași perioadă, unii termeni din textele moldovenești au pătruns prin filieră rusă (apotecar „farmacist”, autor, luteran) sau polonă (aritmetic, comandă, consul, rezident). În textele transilvănene etimonul latin este dublat, încă din 1582, de cel maghiar (articul, element, fundament, notar, safir, salvie). Alături de maghiară a intervenit și germana în istoria împrumuturilor latinești (comisie, informație, inspector).

La sfârșitul secolului al XVII-lea apar și primele influențe ale limbii franceze, care vor deveni hotărâtoare în următoarele două secole; multe cuvinte împrumutate din latină au venit și prin franceză. Împrumuturile latinești, alături de cele romanice (din franceză sau italiană), au contribuit la procesul de întărire a caracterului romanic originar al limbii române.

Fenomenul a căpătat amploare și a avut manifestări variate începând de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, cunoscând înflorirea maximă în secolul al XIX-lea. Vechii termeni împrumutați pe cale cărturărească din slavonă sunt eliminați: se spune secol în loc de veac, insulă în loc de ostrov, spion în loc de iscoadă. Se aplică modelul latin în adaptarea multor neologisme de origine direct romanică (obiecție < fr. objection este adaptat cu ț, ca în preț < lat. pretium) sau a celor din latina savantă (demn < lat. savant dignus este adaptat cu mn, ca în semn moștenit din lat. signum).

Apar dublete create prin împrumutarea unor neologisme cu același etimon ca al unui cuvânt moștenit: dens și des, a saluta și a săruta reprezintă aceleași cuvinte latinești, și anume densus, respectiv salutare (primul termen al fiecăreia din cele două perechi este cuvântul moștenit). Fenomenul este numit, pe scurt, reromanizarea limbii române, termen creat de Sextil Pușcariu în 1940.

Locul împrumuturilor latinești în structura lexicului românesc

În vocabularul reprezentativ al limbii române au fost înregistrate 38 de cuvinte împrumutate (= 1,47%) având numai etimon latin: absolut, a apărea, castel, comparație, a convinge, delict, depozit, a depune, efect, gen, german, grație, grec, imagine, imperiu, a impune, insulă, a introduce, literă, medic, mediu, pictură, popor, prim, primar, a publica, punct, rege, subiect, suficient, tezaur, victorie, virtute etc.

Dacă luăm însă în considerare și cuvintele cu etimologie multiplă care au putut fi împrumutate și din latină, numărul termenilor ajunge la 394 (= 15,26 %), ceea ce plasează categoria respectivă pe locul al IV-lea, după elementul moștenit, formațiile interne și cuvintele de origine franceză.