Câte cuvinte italienești are limba română?

Limba italiană este una dintre principalele limbi romanice, limbă cu o istorie remarcabilă; în secolul al XVI-lea, cultura italiană devine o cultură europeană. La Lyon și la Londra se tipăreau cărți în italiană. Peste tot era imitat Petrarca, se compuneau poeme după model italian. John Milton (1606-1674) ajunge să scrie în italiană.

A cunoaște italiana era un semn de rafinament și de distincție. Împăratul Carol Quintul citește, vorbește și scrie în italiană, regele Francisc I al Franței conversează în italiană cu Benvenuto Cellini, Elisabeta I, regina Angliei și a Irlandei de Nord, poate compune scrisori în această limbă, iar Montaigne scrie în italiană jurnalul său de călătorie la Bagni di Lucca. Datorită prestigiului ei, italiana a exercitat o remarcabilă influență asupra limbilor europene.

În afara Europei, există și astăzi puternice colonii de emigranți italieni: în SUA (New York, originari din sudul Italiei; California, originari din nordul și centrul Italiei), în Canada, în America de Sud (mai ales în Argentina) și în Australia. Numărul acestor emigranți, cetățeni ai altor țări, este apreciat la peste 30 de milioane.

Cuvinte italienești în limbile romanice occidentale

Pentru a înțelege mai bine istoria cuvintelor italienești din română este util să vedem și ce s-a întâmplat în celelalte limbi romanice. Influența italiană s-a putut manifesta datorită unor factori diverși, care au variat în timp și spațiu. Au intervenit factori politici (supremația „republicilor maritime” în bazinul meditaraneean în secolele al X-lea – al XV-lea și campaniile militare), factori religioși (aflux de pelerini la Roma, Assisi, Padova, înființarea unor ordine călugărești) și factori culturali (succesul operelor scriitorilor din secolul al XIV-lea – Dante, Petrarca, Boccaccio – , specii literare originale, arhitectura și artele plastice din epoca Renașterii și a barocului, muzica din secolele al XVII-lea – al XIX-lea).

Italiana a ajuns să fie, până la începutul secolului al XIX-lea, limba diplomației, a corespondenței științifice și artistice, a tratatelor și documentelor oficiale, mai ales în relațiile cu Levantul și cu țările din nordul Africii. Influența s-a manifestat pe două căi principale: una cultă, asupra limbilor romanice și neromanice, și alta preponderent orală, asupra limbilor din Italia și din bazinul mediteraneean. Cea mai puternică este influența italiană asupra lexicului francez, dar și asupra altor limbi romanice occidentale.

La început, în epoca renascentistă, cuvintele italiene au pătruns sporadic în terminologia maritimă (fr. accoster, port. acostar; fr. pilote, sp., port. pilota). Ele devin foarte numeroase, în secolul al XVI-lea, în terminologia artistică (fr. balcon, sp. balcón, cat. balcò; fr. fresque, port. afresco; fr. filigrame, sp., port. filigrane; fr. grotesque, sp., port. grotesco; fr., sp., port. madrigal), în terminologia comercială (fr. bilan, risque) sau militară (fr., sp. caporal; fr. casemate, sp., port. casamata; fr. sentinelle, sp. centinella, port. sentinela).

Numărul cuvintelor italiene din limbile romanice occidentale scade în secolele al XVIII-lea – al XIX-lea și sunt, mai ales, din terminologia muzicală (fr., port. maestro; fr. mandoline, sp., cat. mandolina; fr., sp., port. piano; fr. violoncelle, sp., port. violoncelo) și din terminologia medicală (fr., sp. malaria, port. malária).

Cuvinte italienești în română

Primele cuvinte italienești din dacoromână se datorează relațiilor comerciale de la gurile Dunării ale venețienilor și genovezilor cu țările române (secolul al XIV-lea). Primele cuvinte apar în documentele slavoromâne (secolul al XIV-lea – al XVlea) și pot avea etimologie multiplă (ducat „monedă”, scală „schelă, taxă vamală”, som „greutatea sau valoarea argintului din care erau lucrate obiectele de cult”, solomitru „salpetru”).

Din această epocă este, după unii lingviști (B. P. Hasdeu), acioaie „bronz (sau alt aliaj)” din it. acciaio „oțel”, unul din puținele cuvinte italiene intrate din vechime în limba populară, probabil prin filieră comercială.

Cuvintele italiene din secolul al XVIII-lea (de la cronicari, Dosoftei, N. Milescu) au pătruns și prin filieră străină (polonă – pavăză, maghiară – lancea, căpitan, greacă – franzelă, monedă, sardelă, stambă).

Ulterior, au intervenit relațiile culturale determinate de faptul că majoritatea scriitorilor din perioada formării limbii române literare cunoșteau limba italiană. Aceasta a dus la folosirea limbii italiene ca termen de referință în discuțiile din secolele al XVIII-lea – al XIX-lea cu privire la unificarea, normarea și îmbogățirea limbii române.

Școala Ardeleană, în propunerea de înlocuire a alfabetului chirilic și în stabilirea ortografiei române ia ca model italiana (chi, ghi). Primele cuvinte italienești luate direct din italiană sunt cele care apar la cronicarii munteni (Stolnicul C. Cantacuzino, Radu Popescu), cele din terminologia gramaticală propusă de I. Văcărescu (1787) și Iordache Golescu (1840) sau cele din poezia lui G. Asachi și I. Heliade Rădulescu (ultimul fiind inițiatorul unui curent italienizat), ca și cele din operele reprezentanților Școlii Ardelene (G. Șincai, P. Maior, I. Budai Deleanu).

Contacte culturale intense au continuat și în secolul al XX-lea. Au existat și contacte directe, pe cale orală, datorită meseriașilor italieni proveniți din regiunile nordice ale peninsulei italice stabiliți în România, începând din secolul al XIX-lea. Au venit atunci constructori și meseriași specializați în exploatarea pădurilor.

Spre deosebire de alte influențe, cea italiană s-a manifestat și în aromână și istroromână, cu precădere pe cale orală: în aromână, prin relații comerciale cu venețienii și, indirect, prin greacă, iar în istroromână au pătruns cuvinte italiene sau venețiene (uneori prin intermediul croatei) datorită bilingvismului.

Nu există o cercetare de ansamblu asupra cuvintelor italienești din română. În stabilirea inventarului acestor cuvinte există o serie de dificultăți. Unele cuvinte considerate împrumuturi italienești pot fi interpretate și drept creații pe teren românesc (a concluziona) sau împrumuturi din franceză (insatisfacție), după cum și invers, unele cuvinte considerate creații românești sunt, de fapt, împrumuturi italienești (antebelic, postbelic).

Multe cuvinte au etimologie multiplă. Din cauza apropierii fonetice, adesea este greu de făcut distincția între împrumuturile directe și cele făcute prin intermediul francezei (faianță, favorit, model, modern, operă).

Pentru a oferi o imagine asupra cuvintelor italienești din română le-am reținut pe cele care încep cu a din DEX: acioaie, acurat, acuratețe, acvaforte, acvatină, adagio, (a) afurca, agenție, agogică, altercație, ancie, anticameră, arie, arioso, armată, arpegiu, autohtonitate. Nu am menționat italienismele neadaptate, de tipul allegro, amábile.

Poziția elementului italian în structura lexicului românesc

În vocabularul reprezentativ al limbii române există 15 cuvinte italienești (= 0,58%, rangul 13): armată, (a) costa, (a) distruge, inginer, italian, locotenent, maestru, (a) oferi, piață, regulament, revistă, speranță, (a) studia.

După unii (Al. Rosetti) ar fi de origine italiană și nasture, din același vocabular reprezentativ (cei mai mulți îl consideră însă cuvânt vechi de la triburile germanice).

Numărul cuvintelor de origine italiană ajunge însă la 102 (= 3,95%) dacă luăm în considerare și categoria celor cu etimologie multiplă, în cadrul căreia una dintre surse este italiana (atitudine, deputat, familie, forță, garanție, gazetă, istorie, materie, mecanic, modă, muzică, națiune etc.).

Nu trebuie uitat faptul că multe cuvinte italienești de la începutul secolului al XIX-lea (acconciatura, altier, de la I. Heliade Rădulescu) sau din secolul al XX-lea (concepibil, indimenticabil, de la G. Călinescu) au fost părăsite.

În loc de concluzii

Deși numărul cuvintelor italienești nu este la fel de mare ca cel al cuvintelor franțuzești, italiana a contribuit, alături de franceză, la reromanizarea limbii române. În plus, cuvintele italiene au constituit contribuții importante la construirea unor terminologii științifice, filozofice, administrative, de arhitectură, de artă și economico-bancară.