Defazajul partidelor mainstream – Stânga și Dreapta - 1Romania.net - Știri Verificate și Actualizate din România

Cu câteva luni înaintea de alegerile europarlamentare, sondajele arată că unul din trei europeni urmeză să voteze partidele populiste. A fost nevoie de două decenii de degringoladă a curentelor mainstream – stânga și dreapta – pentru a se ajunge aici.

Fenomenul a început cu mult înainte de criza Covid și de crizele pe care ultimii ani de război le-au adus la graniță și de incertitudini: stânga și drepta par să-și fi abandonat menirea, politicile specifice s-au transformat în ecuații pur statistice – partidele nu mai livrează politicieni ci funcționari cu agendă. Unde s-a rupt filmul?

La această întrebare încearcă să răspundă textul de mai jos – un fragment din analiza apărută în nr. 79 al CRONICILOR Curs De Guvernare – a cărui secțiune 5 (din cele 10), acoperă, în 7 titluri, problema baleiajului spre radicalism al politicii europene și românești.

Pentru a înțelege ce se întâmplă și a putea evalua fie și sumar efectele acestei degringolade ideologice – cu consecințe esențiale pe societate și pe economii – să trecem in revistă câteva fapte și poziții publice asumate:
nemulțumirile din societățile statelor UE au specific național sau regional – însă puse cap la cap pot configura albia comună și tot mai adâncă dintre partidele mainstream și electoratele lor, săpată de curenții ideologiilor destructurante care au cotaminat aceste partide.

Să alegem câteva astfel de exemple copleșitoare prin relevanța lor:

1, ”Fabricile se închid și locurile de muncă sunt reduse chiar în sectoarele care au ridicat Europa acolo unde este astăzi. (…) Pentru a readuce lucrătorii la proiectul european, trebuie ca UE să demonstreze că este de partea lor”.

Declarația aparține lui Ludovic Voet, secretarul Confederației Sindicatelor Europene, și a fost făcută în luna ianuarie 2024, ca reacție la marile probleme din industria eurpeană vestică.

20 de ani le-a luat sindicatelor să observe că politicile industriale (mai exact spus, de dez-industrializare metodică) decise de partidele mainstream – stânga și dreapta – impun un ritm de tranziție la ”economia verde” cu care nici companiile și nici lucrătorii nu pot ține pasul.

2, „Alergăm într-o cursă economică de 100 de metri cu o ghiulea legată cu un lanț gros de picior. (…)Expansiunea economiei europene este încătușată de norme, reguli, directive și reglementări, plus o birocrație excesivă impuse de la Bruxelles”.

Declarația nu-i aparține vreunui lider de partid extremist și antieuropean: ea e făcută în februarie 2024 de însuși ministrul francez de Finanțe, Bruno Le Maire, care a anunțat o înțelegere cu ministrul german al Economiei, Robert Habeck, de a pune pe masa Comisiei un plan de eliminare a reglementărilor care blochează dezvoltarea economiei în blocul comunitar.

20 de ani le-a luat politicienilor franco-germani să constate că direcția în care duc economia europeană e de subminare a competitivității.

3, Amploare și virulență fără precedent a protestelor fermierilor – cu apogeu în Germania, Franța, Belgia, Italia.

Listele de revendicări sunt mai degrabă liste de efecte: cauza de bază este însă impactul dintre politicile agricole menite să asigure securitatea alimentară a continentului și supravietuirea businessurilor agri și politicile Green Deal.

Dacă pentru fermierii germani și francezi eliminarea subvenției la motorina pentru agricultură au fost motivate cu ”subvențiile dăunează pentru climă” (cum a fost justifictă în Bugetul depus în Bundestag de cancelarul Scholz), pentru olandezi lucrurile au fost și mai concrete: încă din 2022 premierul de atunci, Mark Rutte, și-a anunțat politicile de reducere cu 30% a efectivelor de animale, inclusiv vacile de lapte, pentru a proteja clima.

Paradoxul agriculturii europene e greu de susținut atât ca business, cât și din perspectiva costului vieții: subvenții pentru a asigura prețul și calitatea produselor agricole, în paralel cu politicile ”verzi”, destructurante într-un sector strategic din punct de vedere economic și social.

4, Marea problemă a migrației ilegale – scăpată de sub control – afectează societățile dincolo de toleranța civilizațională a relaxatelor popoare occidentale.

Nu e vorba numai de Italia – care duce greul fluxurilor de migranți din Mediterana, cu costuri și probleme logistice și de administrare uriașe – ci și de statele nordice, acolo unde dificultățile de integrare a unor migranți venind din culturi cu valori uneori opuse celor ale gazdelor sunt completate de creșterea criminalității.

Barajul solid de tolerață specifică popoarelor nordice pare să fi fost spart de lipsa oricărei analize de impact a partidelor mainstream – stânga și dreapta – în ce privește societățile și buna lor funcționare.

(……………………………………………………..)

Rezultatele s-au văzut la alegerile din pașnicele și socialistele Finlanda și Suedia, unde partidele radicale de dreapta fie au luat fața partidelor mainstream, fie au ajuns implicate de-a binelea în actul guvernării.
În atare condiții, pare explicabil baleiajul fie spre partidele populiste, fie spre extremisme, a electoratelor unor state cu ”tradiție” în radicalizare fie a ideologiilor, fie a manifestărilor politice: Germania, Franța, Italia etc.

(……………………………………………………)

Unde sunt, de fapt, în ecuația guvernării, partidele mainstream – stânga și dreapta – europene, fie că vorbim de Parlamentul European sau partidele naționale și de ce pierd ele teren atât de abrupt în fața partidelor populiste sau de sorginte radicală?

Răspunsul l-am putea găsi simplificând – nu e un lucru reprobabil, căci electoratele judecă actul politic simplificând – rațiunea ideologiilor originare:

Dreapta și stânga s-au născut cumva ”natural” – în urmă cu zeci de mii de ani, în fața peșterii, acolo unde tribul își aduna ce s-a produs peste zi: ce s-a vânat, ce s-a cules. Asta era producția, după care urma împărțeala, ”distribuirea”.

Privind prin această cheie simlificatoare dreapta și stânga în Occidentul anului 2024, se pot face câteva constatări:

Stânga:

de mult nu se mai vorbește în stânga europeană de distribuție, de costul vieții și de măsurile politice concrete pentru a susține acest cost, despre susținerea economică a familiei cu natalitatea aferentă (problema demografică e dramatică), despre impozitarea muncii etc. Pare că până și sindicatele folosesc tot mai rar această cheie de citire a drepturilor lucrătorilor.

Muncitorul european – pe hărnicia și rigoarea căruia stă o bună parte a competitivitții – aude de la partidele de stânga care ar trebui să-l susțină și să-i înțeleagă problemele, alt discurs: salvarea planetei, amprenta de carbon, discriminarea pozitivă bazată pe orientare sexuală, gen, ”incluziune”.

Potrivit europarlamentarului român Marian Jean Marinescu, partidele de stânga și-au trimis reprezentanții în fața Comisiei pentru Industrie, Cercetare și Energie din Parlamentul European ca să conteste introducerea energiei nucleare pe lista surselor socotite ”verzi” în perioada de tranziție energetică. ”Dacă scoatem energia nucleară, ce punem în loc?” – au fost întrebați. ”Dis is not my job. Nu e treaba noastră. Să angajăm specialiști să ne spună ce punem în loc, energia nucleară trebuie neapărat scoasă” – au răspuns reprezentanții milioanelor de angajați din industriile europene blocate de reglementările energetice.

Lucrătorul european nu se mai găsește pe agenda partidelor pe care le vota acum 15-20 de ani.

Dreapta:

Un dezechilibru similar cunoaște și dreapta mainstream. Într-un interviu pentru CRONICILE, din luna mai 2021, Prof. Dr. Rudolf J. Langhammer, fost vicepreședinte al Institutului pentru Economie Mondială din Kiel – Germania, constata scăderea apetitului antreprenorial din Uniunea Europeană și aversiunea la risc a oamenilor și caitalurilor, într-o Europă ”aflată între SUA și China”.

Iar în numărul de față al CRONICILOR, Grigore Horoi, CEO al Agricola Internațional Bacău, atrage atenția că marele pericol în agricultura europeană este ca noua generație, sufocată de reglementări, birocrație și constrângeri ce țin de politicile climatice, să fugă pur și simplu din business – fenomen care a început deja, pentru că femierul deja nu mai are o rațiune pentru a-și produce banii din antreprenoriat.

Un alt fenomen îl putem observa în industria de automotive: în vreme ce, din rațiuni de marketing și de corectitudine politică, reprezentanții marilor producători auto clamează necesitatea liminării grabnice a motoarelor cu combustie internă, în fața comisiilor din Parlamentul European sau a Comisiei Europene cer păsuiri ale termenelor țintă, pentru că în viața reală transounerea se face mult mai dificil – de la upgradarea tehnologiilor, la pregătirea capitalului uman.

Depășit de complexitatea problemelor pe care le presupune marșul spre decarboniare cu orice preț, producătorul european – mai ales cel din zona întreprinderilor mijlocii – abandonează preocuparea pentru politicile de dreapta ale Uniunii europene și reacționează așa cum tocmai au făcut-o ministrul francez de Finanțe, Bruno Le Maire și ministrul german al Economiei, Robert Habeck din exemplul de mai sus:
cu observația că, nefiind chiar miniștrii celor două mari puteri economice ale UE, pot deraia de la principiile economiei europene și se pot îndrepta, mult mai simplu, către naționalismul economic din discursul partidelor populiste. Ceea ce – potrivit sondajelor, inclusiv al celor din România în ceea ce privește profilul alegătorilor AUR – tocmai se întâmplă.

***

Dincolo de defazajul foarte vizibil, foarte nociv al Stângii și Dreptei europene față de electoratele lor,
două probleme mai merită ridicate:

1, Problema leadershi-ului: o zonă în care – potrivit ideologiilor de extremă stânga – meritocrația a fost abolită și înlocuită cu un sustem de criterii care nu au acoperire nici economică, nici societală, și care sunt, foarte omenște, amendate:
meritocrația înlocuită cu criteriile de gen, de orientare sexuală, de compoziție etnică etc – utile pentru a elimina discriminările reflexe, însă nu de multe ori nocive din perspectiva eficienței și a vizionarismului politicilor publice de orice fel.

(…………………………………………………..)

Mecanismele electorale complexe, incertitudinea războiului de la granița UE și speranța că partidele mainstream se vor trezi și se vor focusa pe problemele economiilor și societăților europene vor mai ține, încă, partidele populiste departe de decizie.

Încă. Pentru că în ultimele 2 decenii ele și-au extins zonele de influeță și au câștigat de la o legislatură la alta tot mai multe locuri în Parlamentul European. Ăsta e trendul.

Problema e că așa numitul ”cordon sanitar” pe care Stânga și Dreapta îl pun în Parlamentul European – de a izola eurodeputatii acestor partide – e valabil într-o clădire, numai în clădirea de la Strassbourg.
În cele 27 de societăți ale Uniunii Europene și în cele 27 de economii nimeni și niciodată nu va putea impune un asemenea cordon.

(…………………………………………………………)

Analiza integrală poate fi citită în nr. 79 al revistei CRONICILE Curs De Guvernare – alături de alte 6 titluri-analize din secțiunea 5, care configurează tema politică mondială a acestui an.

***