Notre-Dame din Paris. «Vastă simfonie de piatră, operă colosală a unui om și a unui popor»
Era o primăvară ca oricare alta pe insula de pe Sena. Se părea că e doar un apus de soare mai aprins, când, de fapt, pe data de 15 aprilie 2019 s-a pus pecetea focului – Notre-Dame din Paris ardea. Vestea s-a răspândit imediat în toată lumea, cu repeziciunea focului care cuprindea monumentul. Oamenii priveau neputincioși cum istoria se poate face scrum cât ai clipi. Dar Notre-Dame nu mai este doar un edificiu al tranziției sau o cronologie în piatră a istoriei franceze. Este mărturia că prin artă omul a reușit să atingă divinitatea.
Parisul secolului al XII-lea dorea supremația economică, dar mai ales spirituală între toate celelalte orașe ale Franței. Era și perioada de început a gloriei Bisericii – iubirea față de Dumnezeu se arăta prin grandoare, somptuozitate și bogăție. Iar toată această dorință a omului de a atinge divinitatea s-a transpus în arhitectura gotică. În Parisul Evului Mediu timpuriu luase amploare povestea Sfântului Denis. Se spune că undeva pe la jumătatea secolului al III-lea, Denis a fost decapitat pe colina Montmartre-ului (regiune a Parisului care se traduce prin „muntele martirilor”) şi a alergat aproape 10 kilometri ţinându-şi capul în mâini. În locul în care se presupune că s-ar fi oprit, undeva în nordul capitalei franceze, credincioşii au ridicat în memoria sa un lăcaş de cult – Bazilica Sfântul Denis.
Începutul Evului Mediu a însemnat pentru arhitecţi şi startul competiţiei lor cu tehnologia – evoluţia clădirilor a fost, în mare parte, ambiţia şi talentul artiştilor ingineri. În secolul al XII-lea, Bazilica Sfântul Denis a însemnat un rămăşag câştigat al arhitecţilor: prima clădire gotică. Episcopul Parisului, Maurice de Sully, a fost martorul naşterii acestui edificiu cu tavanul până la nori şi pereţi întregi din geamuri. Din vanitate sau nu, Sully s-a hotărât să ridice o clădire asemănătoare, dar care să nu aibă rival: o catedrală care să uimească întreaga creştinătate.
Sorţii i-au fost favorabili întru totul. Ambiţia episcopului s-a potrivit cu dorinţa Regelui Ludovic al VII-lea, care îşi dorea ca Parisul să aibe un simbol al puterii politice, economice şi culturale atât pentru francezi, cât şi pentru străini. Regele însuşi a ales locul: Île de la Cité, una dintre cele două insule de pe Sena. Aşezarea parcă era predestinată ridicării unei clădiri religioase – înainte de răspândirea creştinismului, acolo fusese un templu închinat lui Jupiter, care a făcut loc mai apoi unei biserici, ce a fost la rândul ei dărâmată. Aşadar, pregătirea ridicării noii catedrale avea să înceapă în 1160, când episcopul Sully a angajat un arhitect (a cărui identitate este necunoscută) şi echipa sa. Au fost făcute planuri, au fost adunate materialele. Era deja iunie 1163 şi, în prezenţa regelui şi a Papei Alexandru al III-lea, a fost pusă piatra de temelie a viitoarei Notre-Dame.
Gotic la superlativ
Catedrala Notre-Dame a fost pentru episcopul Sully proiectul vieţii lui. Sully a fost un antreprenor, dar, mai ales, un vizionar. El a strâns banii necesari, a ales artiştii, meşterii şi muncitorii. Şi a riscat totul pentru o arhitectură măreaţă, pentru cea mai înaltă catedrală ridicată în acele vremuri.
S-a început cu ridicarea naosului şi a altarului. În 1182, în timpul domniei Regelui Filip al II-lea, marele altar a fost sfinţit, episcopul Sully putând astfel să oficieze prima liturghie din noua catedrală închinată Fecioarei Maria. Maurice de Sully a murit în 1196, cu aproape 150 de ani înainte ca Notre-Dame să fie terminată.
Perioada 1240-1345 a însemnat gotic la superlativ. Catedrala se avânta în înălţime: bolta pe ogive, nervurile din piatră care îmbrăţişau structura, culminând cu măreţia ferestrelor. În anii 1240, Jean de Chelles, primul arhitect cunoscut al Notre-Dame-ului, a terminat corpul principal şi cele două turnuri (aproape) identice ale faţadei vestice. Munca i-a fost continuată de către Pierre de Montreuil, care a proiectat ferestre mai mari, inclusiv celebrele rozete. Ultima etapă, şi cea care i-a adus trăinicia catedralei, poartă semnătura lui Jean Ravy: inovaţia specifică arhitecturii gotice, arcul butant. Acest element de exterior are rolul de a susţine şi a distribui către sol greutatea arcadelor interioare.
Imaginea emblematică a faţadei, care este astăzi cunoscută în întreaga lume, este rodul artiştilor medievali. Omul este primit în împărăţia gotică prin trei portaluri impunătoare. Sculpturile, minuţios realizate, care decorează timpanele de deasupra imenselor uşi oglindesc trei subiecte sacre ale creştinismului: Fecioara Maria, Judecata de Apoi şi Sfânta Ana. Apoi, deasupra celor trei portaluri stau aliniaţi cei 28 de regi biblici, urmaşi ai lui Abraham. Urcăm cu privirea şi, în mijloc, în zona denumită Balconul Fecioarei, este rozeta. Imensul geam, trandafirul gotic al artei medievale, pare a lăsa omul să tragă cu ochiul în istorie. Are un diametru de 9,6 metri, se află la aproape 50 de metri înălţime şi este cea mai veche rozetă a catedralei care a rezistat omului şi naturii. Razele soarelui lasă să se vadă în interior culorile intense ale vitraliilor ce ilustrează zodiacul şi cele 12 munci ale anului, temă picturală a artei medievale şi renascentiste. Iar deasupra a tot şi toate, ca doi paznici ai eternităţii, stau cele două turnuri de 69 de metri. Faţada catedralei Notre-Dame, realizată aproape în totalitate în secolul al XIII-lea, poate fi numită simplu „creaţie pură a spiritului”, aşa cum a făcut-o celebrul Le Corbusier.
Cu toate că era cea mai impunătoare catedrală din Franţa medievală, Notre-Dame nu a fost apreciată atât de mult de monarhii timpului. Ei au preferat ca festivităţile de încoronare să aibă loc la Catedrala Notre-Dame din Reims, iar trecerea în lumea de dincolo să o facă în Bazilica Sfântul Denis. Singurul monarh medieval care a fost încoronat rege al Franţei în lăcaşul din Île de la Cité nici măcar nu a fost francez – în 1431, în condiţiile Războiului de 100 de ani, Henric al VI-lea al Angliei s-a proclamat rege al Franţei. În schimb, catedrala devenise un centru cultural, urban, un loc în jurul căruia parizienilor le plăcea să îşi ocupe timpul cu tot soiul de îndeletniciri mai mult sau mai puţin intelectuale sau artistice.
Importanța religioasă a edificiului creşte şi ea cu anii. În 1238, Regele Ludovic al IX-lea a cumpărat de la Balduin al II-lea, ultimul împărat al Imperiului Latin, o parte din coroana de spini a lui Iisus Hristos, o frântură de lemn din Crucea pe care a fost răstignit și unul dintre cuiele Crucii. Iniţial, aceste vestigii ale creștinismului au fost adăpostite la Sainte-Chapelle, iar după Revoluția Franceză au rămas, până în prezent, la Notre-Dame din Paris.
„Timpul e orb, omul e stupid”
Notre-Dame nu fost lăsată niciodată într-un con de umbră, nici vorbă. Nu a fost făcută pentru aşa ceva. Însă aşa cum goticul a fost o reacţie la adresa romanticului, aşa şi în secolul al XVIII-lea, şabloanele artei au căpătat o altă formă. Secol după secol, genurile artistice se îndreptau uşor-uşor către laic, către glorificarea omului, nu a divinului. Schimbarea radicală a fost făcută în timpul Regelui Ludovic al XIV-lea. Reformator şi patron al artelor, el şi-a câştigat meritat numele de Regele Soare – Franţa a strălucit sub domnia sa. Ce nu ştia Ludovic este însă că unele lucruri sunt frumoase şi fără îmbunătăţiri. Notre-Dame, din păcate, nu a scăpat de reforma artistică a regelui francez. El a dispus ca vitraliile medievale ale ferestrelor să fie înlocuite cu geam simplu; doar sticla colorată a rozetelor a scăpat. Apoi, o coloană a fost dărâmată pentru a face loc unei trăsuri să intre, aceeaşi soartă având-o şi crucifixul care separa naosul de partea din faţă a altarului.
Un dezastru şi mai mare s-a abătut asupra Doamnei Parisului în 1789, căci, în mod ciudat, revoluţiile sociale sau politice au avut ca victimă colaterală arta. În timpul Revoluţiei Franceze, bisericile au fost privite ca simbol al puterii, iar din acest motiv, ele au fost jefuite şi vandalizate. Aşadar, la finalul secolului al XVIII-lea, regii au fost decapitaţi – şi cele 28 de statui medievale de pe faţada vestică au fost mutilate. Revoluţionarii au recurs la acest tip de violenţă crezând că acelea sunt sculpturi ale monarhilor francezi. Nici statuile de bronz din interior, picturile sau relicvariile nu au scăpat. Plumbul de pe acoperiş a fost folosit pentru gloanţe, iar clopotele au fost topite, pentru a construi tunuri. Doar Emmanuel a scăpat. El, cel mai mare şi mai vechi clopot, pentru care parizienii şi-au topit bijuteriile, în 1631, cu speranţa că va cânta cel mai frumos fa. El, cel care a sunat finalul celor două războaie mondiale, de acolo, din turnul sudic.
În timpul revoluţiei, catedrala a fost decreştinizată. Robespierre şi oamenii lui îşi creaseră cultul Fiinţei Supreme, iar Notre-Dame le devenise altar. Când totul s-a terminat şi catedrala şi-a reluat vechiul rol, era deja prea târziu pentru ea. Geamurile erau sparte, păsările îşi făcuseră cuib înăuntru – Notre-Dame era o imensă ruină. Napoleon Bonaparte i-a venit în ajutor. În 1801 a semnat o înţelegere cu Biserica Catolică prin care care aceasta prelua controlul asupra edificiului. A fost reparată, curăţată şi pregătită: în 1804, Napoleon a fost încoronat împărat al Franţei la Notre-Dame.
Quasimodo şi Esmeralda, campanie pentru Doamna Parisului
Era 1831 şi pe rafturile librăriilor apărea Cocoşatul de la Notre-Dame. Era povestea lui Quasimodo, un clopotar cocoşat ce era îndrăgostit de frumoasa ţigancă Esmeralda. Cartea romanticului Victor Hugo a fost mai mult decât o poveste de dragoste ale cărei lacrimi s-au prelins pe zidurile catedralei gotice. Cartea a fost un elogiu adus măreţei Notre-Dame, dar şi un strigăt răspicat pentru salvarea ei. Hugo a lăsat subtilitatea şi într-unul dintre capitole şi-a scris indignarea şi furia: a descris piatră cu piatră catedrala şi fiecare cicatrice în parte care i-a fost lăsată de mâna omului: „Fără îndoială, biserica Notre-Dame de Paris e şi astăzi un edificiu maiestuos şi sublim. Dar, oricât de frumoasă s-a păstrat, îmbătrânind, e greu să nu oftăm, să nu ne indignăm în faţa degradărilor, mutilărilor fără număr, pe care, simultan, timpul şi oamenii le-au adus venerabilului monument. […] Pe faţa bătrânei regine a catedralelor noastre, alături de o zbârcitură, găsim totdeauna o cicatrice. Temps edax, homo edacior. Ceea ce eu aş traduce astfel: Timpul e orb, omul e stupid”.
Nici populaţia, nici autorităţile nu au rămas insensibile. Prima mare restaurare a catedralei a început în 1840, în fruntea lucrărilor fiind arhitectul Eugène Viollet-le-Duc. 25 de ani a durat ca Doamna Parisului să îşi recapete frumuseţea de odinioară, ba chiar mai mult – Cocoşatul nu numai că a salvat-o, ci i-a oferit şi elixirul tinereţii.
Sub supravegherea lui Le Duc, Galeria Regilor a fost refăcută, iar ferestrele şi-au recăpătat vitraliile. Au mai apărut şi sculpturile celor 12 apostoli, o turlă care se zărea între cele două turnuri şi, tot pe faţada principală, a apărut îndrăgiţii şi înfiorătorii gardieni ai catedralei: garguile şi himerele. Se spune că mai târziu, în 1935, un arhiepiscop ar fi adăpostit înăuntrul turlei relicvele Sfântului Denis şi ale Sfintei Geneviève, cea despre care se povesteşte ca ar fi salvat Parisul de Attila, în 451.
În secolul al XIX-lea, Parisul a intrat într-un proces masiv de urbanizare, sub bagheta Baronului Haussmann şi patronajul împăratului Napoleon al III-lea. Iar pe Île de la Cité s-a făcut „curăţenie”: clădirile din jurul catedralei au fost dărâmate pentru amenajarea unei frumoase piaţete, creând o legătură mai apropiată între Doamnă şi parizieni.
***
Acum, la 856 de ani de la aşezarea pietrei de temelie, Notre-Dame şi-a pierdut „pădurea” – cei 5.000 de arbori folosiţi în secolul al XII-lea la acoperiş şi la tâmplăria catedralei au ars. Fiecare bârnă era un copac întreg – şi toţi au căzut pradă focului. A căzut și turla, ca un ultim bastion al artei gotice. În rest, Doamna Noastră din Paris se reface și rămâne, așa cum o descria Hugo, o „vastă simfonie de piatră, operă colosală a unui om și a unui popor, unică și complexă ca Iliada”.
