Homeopatia. „Ceea ce îmbolnăvește omul îl poate și vindeca”
Dominată de instinctul de conservare, omenirea a acordat o atenţie deosebită sănătăţii. Încă din cele mai vechi timpuri, cu mult înainte ca medicina să ajungă o ştiinţă, omul a încercat să-și găsească vindecarea și bunăstarea într-o gamă variată de leacuri și tratamente, mai mult sau mai puţin eficiente. Unele dintre aceste practici s-au pierdut, altele au evoluat, iar câteva au stat la baza dezvoltării unor noi ramuri știinţifice. Una dintre cele mai cunoscute terapii medicamentoase este homeopatia, ale cărei origini ne poartă până în epoca părintelui medicinei, Hipocrate.
Mai întâi de toate, trebuie știut ce este homeopatia. Acest domeniu al terapeuticii aduce în prim-plan tratarea organismului ca întreg – fizic și psihic –, stimulând vindecarea prin folosirea unor medicamente de origine vegetală, minerală, animală sau chiar chimică, diluate de mai multe ori. Este un sistem terapeutic după care bolile se tratează cu medicamente în doze foarte mici, care, administrate unui organism sănătos, ar provoca simptome analoge acelora ale bolii combătute. Homeopatia are la bază o evoluţie medicală de peste 200 de ani, iar în prezent este folosită de aproximativ 10% din populaţia planetei.
Contrar vs similar
Principiile care stau la baza medicinei au fost enunţate încă din perioada timpurie a Greciei Antice de către Hipocrate, cel de al cărui nume aveau să fie legate principiile morale pe care trebuie să le respecte un doctor în exercitarea profesiei sale – „Jurământul lui Hipocrate”. El considera că tratamentele pot fi grupate după două principii, și anume: principiul contrar bolii – contraria contrariis curantur și principiul similar bolii – similia similibus curantur. Principiul contrar bolii este de bază în medicina actuală: bolnavului îi sunt prescrise medicamente anti simptomelor pe care acesta le dezvoltă. Cel de-al doilea principiu antic, cel al similitudinii, formulat în jurul anului 400 î.Hr., este reţeta pe care o urmează homeopatia. Așadar, după o diagnosticare corectă, bolnavului îi sunt prescrise medicamente care administrate unei persoane sănătoase îi pot provoca simptome asemănătoare bolii acestuia; aceste medicamente fiind considerate un fel de declanșator pentru ca organismul să lupte împotriva bolii.
Principiul lui Hipocrate (foto sus) a fost menţionat mult mai târziu, abia în secolul al XVI-lea, de către Paracelsus, părintele toxicologiei, sub forma „Ceea ce îmbolnăvește omul îl și poate vindeca”. Perioada secolelor XVIII-XIX a fost una experimentală în domeniul medicinei, oamenii încercând tot soiul de tratamente precum sângerarea terapeutică (flebotomie) sau administrarea unor mixturi precum „teriacul veneţian”, un remediu contra otrăvurilor, produs din 64 de ingrediente, precum opiu sau carne de viperă.
Părintele homeopatiei
Cu aceste practici mai puţin reușite ale medicinei erau la curent și cercetorii vremii. Printre aceștia se număra și Samuel Hahnemann (1755-1843) care, după ce a studiat doi ani de medicină la Leipzig și încă zece luni la Viena, a absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Erlangen, Germania. După ce a lucrat o perioadă ca doctor, Hahnemann (foto dreapta) s-a dedicat traducerilor și scrisului. Începutul descoperirilor sale a fost traducerea tratatului de medicină al chimistului William Cullen, care avea drept temă tratarea malariei. În cartea sa, scoţianul nota că malaria poate fi vindecată cu ajutorul plantei sudamericane cinchona, care ar fi conţinut o substanţă astringentă ce ajută la contractarea ţesuturilor sau oprirea hemoragiilor. Hahnemann nu a crezut teoria lui Cullen, dar a dorit să observe efectele plantei asupra corpului uman, lucru pe care l-a testat pe el însuși. Rezultatul a fost surprinzător: el a experimentat câteva dintre simptomele malariei, precum febră, frison sau durere la nivelul articulaţiilor. Așadar, Hahnemann a concluzionat că orice om sănătos căruia i s-ar fi aplicat acest tratament ar fi suferit aceste simptome, concluzia sa fiind în deplină concordanţă cu principiul similitudinii formulat de către grecul Hipocrate. De precizat este faptul că teoria lui Cullen a fost parţial adevărată, căci chinchona conţine chinină, o substanţă dovedită a fi antimalarică.
Precum suferinţa
Pornind de la acest parcurs, Hahnemann s-a întors către medicina antică, numindu-și descoperirea din 1807 homeopatie, de la grecescul homois – precum și pathos – suferinţă. El şi l-a amintit apoi pe Hipocrate descriind cele două căi de acţiune a medicamentelor: calea contrariilor şi calea similitudinilor. Hahnemann şi-a continuat munca, observând, prin numeroase teste, că medicamentele produc la persoanele sănătoase semne și simptome similare cu cele expuse de pacienţii vindecaţi cu aceleași medicamente. Apoi a căutat să confirme această observaţie prin analogie și enumerare. El a studiat literatura de specialitate și a găsit sute de rapoarte clinice efectuate de medici din toate timpurile și locurile, implicând numeroase categorii diferite de medicamente care au confirmat constatarea sa. Cu aceste dovezi, Hahnemann a putut sublinia principiul homeopatic de vindecare: orice medicament care vindecă simptomele bolnavilor trebuie să inducă simptome similare la cei sănătoşi. Toate aceste teorii și teste au fost adunate laolaltă în Organonul artei de a vindeca, lucrare publicată în 1810, ce este și astăzi de referinţă pentru domeniul homeopatiei. La debuturile ei, homeopatia nu a fost o metodă terapeutică, ci numai una farmacologică, destinată unei mai bune cunoaşteri a medicamentelor şi a modalităţilor de prescriere, graţie indicaţiilor preţioase furnizate de experimente. Ea făcea ceea ce ar face astăzi un cercetător dacă ar veni să propună o metodă mai inteligentă şi mai eficace de utilizare a aspirinei, a antibioticelor sau a corticoizilor.
La începuturile activităţii laboratoarelor homeopatice (1860-1935), unicul scop obiectiv al cercetării ştiinţifice era, deci, reprezentat de calitatea farmaceutică şi galenică a medicamentelor. La mai puţin de jumătate de secol de la descoperirea neamţului Hahnemann, homeopatia devenea deja populară în toată lumea, chiar și peste ocean. Acest nou tip de terapie a fost introdus în Statele Unite ale Americii în 1825 de către Hans Birch Gram, un fost student de-al lui Hahnemann. La zece ani distanţă, tot în America, a fost înfiinţată prima școală de homeopatie, iar în 1844 a fost întemeiat Institutul American de Homeopatie. La începutul secolului al XIX-lea, medicii încă indicau bolnavilor tot felul de tratamente periculoase și, din acest motiv, mulţi oameni s-au îndreptat către terapia homeopatică. În cazul homeopatiei, cel mai grav lucru care li se putea întâm- Medicamentele homeopatice sunt clasificate numerologic – fiecăruia îi corespunde o anumită cifră, fiind astfel uşor de reţinut pla era acela ca prescripţia să fie ineficientă.
Conform statisticilor privind epidemiile (precum cea de holeră) din acea perioadă, rata mortalităţii era însă mai scăzută în spitalele homeopate decât în cele convenţionale. Cu toate acestea, au existat și voci care o contestau aprig. Medicul Reginei Victoria, Sir John Forbes, spunea despre dozele mici de medicamente pe care le recomanda homeopatia că sunt inutile, „o indignare la adresa raţiunii umane”. La rândul lor, membrii Societăţii Franceze de Homeopatie au observat, în 1867, că unii dintre medicii cei mai cunoscuţi din Europa abandonaseră această terapie. În SUA, ultima școală specializată pe homeopatie se închidea în 1920. În secolul XX, homeopatia a revenit pe scena medicinei, mai ales în Europa. Un pas important a fost făcut în 1938, când, prin „Food, Drug and Cosmetic Act”, tratamentele homeopate au fost recunoscute și, automat, incluse în categoria medicamentelor. La o privire mai atentă, putem constata că homeopatia şi vaccinurile au ocupat întotdeauna un loc aparte în farmacologie şi în reglementări – şi că Franţa este lider mondial în cele două domenii. Dar comparaţia are şi ea limitele ei: vaccinarea a ajuns astăzi să fie una dintre cele mai importante realizări ale medicinei oficiale şi se află în continuă dezvoltare, în timp ce homeopatiei i-a fost blocat progresul din cauza „neclarităţii“ ştiinţifice a diluţiilor infinitezimale. Dar realităţile ştiinţifice sunt în continuă actualizare, iar beneficiile medicale sunt incontestabile.
Homeopatia astăzi
Indiferent de studiile care au fost realizate, principiul de bază al homeopatiei a rămas neschimbat: tratează bolnavul, nu boala. Pacientul este luat ca întreg – fizic, psihic, emoţional – și este considerat că toate acestea sunt într-o strânsă legătură; nu există durere fizică fără durere mentală, spre exemplu. Așa că homeopatia tratează tot organismul. Medicii specialiști cu competenţă în homeopatie iau în considerare toţi factorii care ar putea influenţa boala, deci și tratamentul pacientului: simptome, mediul în care trăiește, viaţa socială, activitatea fizică, ș.a., realizând astfel un profil homeopatic. Toate acestea, pentru că homeopatia are drept scop nu doar însănătoșirea fizică, ci vindecarea în totalitate a persoanei.
Cu toate că sunt tratamente personalizate, homeopatia nu face diferenţe: se adresează tuturor vârstelor, orice tip de boală poate fi abordată homeopat – fie cronică sau acută – și, mai ales, poate avea beneficii și în asocierea cu un tip de tratament alopat, al medicinei clasice. Cât despre medicamentele homeopatice, trebuie știut faptul că acestea nu sunt toxice, nu pot provoca reacţii adverse și nici nu dau dependenţă. Explicaţia stă în modalitatea de preparare: substanţa originală este diluată în alcool sau în apă distilată, iar numărul de diluaţii este scris pe eticheta produsului: cu cât valoarea este mai mare, cu atât este mai diluat. Spre exemplu, pentru un medicament în diluţia 9CH, soluţia de bază (numită Tinctură Mamă) a fost diluată centezimal de nouă ori. Alegerea diluţiei este importantă: aceasta este legată de situaţia specifică a stării pacientului, și nu de greutate sau vârstă. Medicul a stabilit-o cu atenţie în raport cu efectul așteptat asupra organismului aflat în tratament. În cele mai multe cazuri, medicamentele homeopatice se găsesc sub formă de granule și pot fi administrate pe cale orală sublingual. Însă numeroase medicamente homeopatice sunt, de asemenea, disponibile sub formă de siropuri, comprimate, geluri, unguente, picături pentru ochi.
„Sănătatea nu este doar absenţa bolii, ci o bunăstare globală, fizică și mentală”
Unul dintre cele mai importante nume din industria homeopatiei este Boiron. Bazele laboratorului Boiron au fost puse în perioada interbelică, în 1932, de către fraţii gemeni Jean şi Henri Boiron, ambii farmaciști. Ştiinţa, rigoarea, gândirea raţională şi precizia se aflau în centrul educaţiei acestora. Destinul i-a alăturat lui René Baudry, un cunoscut farmacist din Paris, cel mai mare specialist francez din domeniul preparării medicamentelor, dar și fondatorul „Laboratoire Central Homéopathique de France”. Acesta i-a angajat pe fraţii Boiron imediat după absolvirea facultăţii. Un an mai târziu, René și Henri au început să lucreze la dezvoltarea laboratorului, transformându-l în „Les Laboratoires Homéopathiques Modernes”, în timp ce Jean a preluat un laborator asemănător din Lyon, „Pharmacie Homéopathique Rhodanienne”. Hotărâţi să îmbunătăţească condiţiile de producţie, ei dezvoltă procedee riguroase, știinţifice, pornind de la o materie primă controlată și de o calitate constantă. După multă muncă a venit în sfârșit și un rezultat pe măsură: în 1967, toate aceste laboratoare au fuzionat sub denumirea de „Boiron Laboratoires”.
În anii ’70 au fost deschise sucursale în toată Franţa, iar nici un deceniu mai târziu, Boiron pătrundea pe piaţa internaţională, deschizându-și primul laborator în Italia. În anul 1961, Jean Boiron dezvoltă şi brevetează un procedeu de triplă impregnare, care asigură o impregnare omogenă a principiului activ până în centrul granulei. Homeopatia este inclusă în Farmacopeea franceză în 1965. Apoi va fi înscrisă în Farmacopeea americană (1982) și europeană (1995). Astăzi, homeopatia şi medicamentul homeopatic îşi au locul în cadrul ansamblului de mijloace terapeutice. Homeopatia este prescrisă de medici şi alţi profesionişti din domeniul sănătăţii, iar terapeuticii îi corespund medicamente codificate prin reglementări internaţionale. De atunci și până în prezent, Boiron a rămas o afacere de familie. Astăzi, din consiliul de administraţie al grupului Boiron fac parte cei trei fraţi Michèle, Thierry și Christian, cel din urmă fiind și președintele companiei.
Christian Boiron este farmacist şi predă ştiinţele umaniste la Facultatea de Medicină Lyon Sud – Charles Merieux, fiind și autorul a numeroase cărţi despre domeniul homeopatiei. Studenţii săi îi citesc însă şi volumul despre fericire, La source du bonheur est dans notre cerveau (Sursa fericirii se află în creierul nostru, Albin Michel, 1998). În scrierile sale, el spune: „Medicina este una și indivizibilă. Există de când Hipocrat a făcut din ea o meserie specifică, alimentată de umanism, știinţă și etică. Medicamentele homeopatice se numără printre soluţiile disponibile acum pentru profesioniștii din domeniul sănătăţii. Ele reprezintă astăzi aproximativ 0,1% din piaţa mondială a medicamentelor și mai mult de 400.000 de medici le folosesc zilnic. Ca laboratoare homeopatice, noi căutăm să punem la dispoziţia profesioniștilor din domeniul sănătăţii, ca și a pacienţilor, medicamente eficiente şi, totuşi, non-iatrogene, adică lipsite de orice toxicitate. Homeopatia oferă răspunsuri concrete, uneori unice, în numeroase domenii: infecţii ORL, dureri în timpul sarcinii, stres, stări gripale, afecţiuni cronice, tulburări de somn, alergii sezoniere etc. Este, de asemenea, utilizată tot mai mult ca tratament de susţinere în oncologie. Dar homeopatia este şi o perspectivă diferită asupra bolii și a bolnavului. O abordare în care medicamentul nu este totul; în care Sănătatea este un capital care trebuie conservat și întreţinut; în care Sănătatea nu este doar absenţa bolii, ci o bunăstare globală, fizică și mentală”.