Marele poet rus Aleksandr Pușkin, exilat la Chișinău
Guvernul țarist, alarmat de influența „revoluționară” a poeziilor lui Aleksandr Pușkin, hotărăște să-l exileze. La intervenția prietenilor săi scapă de surghiunul în Siberia, fiind în schimb trimis în sudul Rusiei.
În septembrie 1820, Pușkin ajunge la Chișinău, unde va sta mai bine de trei ani. Năravurile însă nu și le-a schimbat. În perioada exilului, la Chișinău, va stabili legături cu membrii asociației secrete decembriste din sud, dar și cu cei ai mișcării eteriste, întreținându-se personal cu Alexandru Ipsilanti și frații Cantacuzino.
Viața la Chișinău a fost presărată cu numeroase incidente cu boierii moldoveni, cu dueluri și cu aventuri amoroase. Dintre acestea din urmă, de notorietate au fost cele cu Pulcheria Bartolomeu și Calipso Polihroni, „greaca cea frumoasă”, care umbla înfășurată într-un șal negru și despre care se spunea că ar fi fost amanta lui Byron.
La Chișinău, Pușkin a stabilit relații strânse cu C. Stamati (cel care avea să traducă în limba română Prizonierul din Caucaz) și cu Costache Negruzzi, care-l numea pe marele poet rus „Byron al Rusiei”. Henry Troyat, autorul unei excelente biografii a poetului, spune următoarele în legătură cu modul de viață al lui Pușkin în capitala Basarabiei:
„Da, de bună seamă că din pricina tristeții, a plictiselii și a sărăciei, își bate joc de cei din jurul său, se deghizează, se bate în duel, se îmbată, joacă la cărți și face curte la femei. Căci iată un fapt de netăgăduit. Pe unde trece Pușkin, femeile răsar, ca din pământ, și legăturile galante se înfiripă. Nici un moment viața lui nu va fi scutită de dragoste. Întotdeauna vor roi în jurul său: Marii, Eudoxii, Natalii, rând pe rând, tot altele”.
Însă, la Chișinău, Pușkin a scris și unele dintre cele mai frumoase poezii ale sale: Pumnalul, Prizonierul din Caucaz, Frații haiduci, Fântâna din Bahcisarai și a început capodopera Evgheni Oneghin.
