Tradiţii şi ritualuri de Sfântul Ilie

Sfântul Ilie este, potrivit unei legende despre ordonarea Lumii, cel dintâi sfânt care i-a venit în ajutor lui Dumnezeu în lupta cu diavolul care, imitând actul antropogenezei, plămădise din lut mulţimi de draci. Aruncându-se în mare cu trăsura sa cu patru cai laolaltă cu Pălie, vizitiul său, Ilie a fost ridicat la cer unde demiurgul i-a dat sabia şi tunul (tunetul), făcându-l sfânt. Deîndată el a purces apoi împotriva diavolilor care umpluseră lumea şi i-a ucis: „Unii au rămas în cer de atunci spânzuraţi cu capul în jos şi cu picioarele-n sus, de aceea zice că e bine să nu te uiţi când cade vro stea din cer, căci stelele acele sunt diavolii cei spânzuraţi, (care) cad pe pământ”. 

Stelele vizibile pe cerul nopții de Sfântul Ilie reprezintă în concepția populară românească medievală ostașii cerului; “Dumnezeu le-a pus pă stele să adune toate balele ce cad din gurile dracilor, ca să nu cadă pe pământ, să se îmbolnăvească lumea. Și ele când văd că un diavol a slobozit vreo bală din gură, se reped după ea de o prind și n-o lasă să cază pe pământ. Și de aceea vedem noi umblând noaptea pe cer stelele. Dar unele babe, ori nu le văd stelele, ori nu le pot prinde, și de aceea aduc multe boale. Dar de n-ar fi stelele să se prindă și de ar cădea toate, apoi toată lumea ar fi schilodită și bolnavă din pricina balelor drăcești. De aceea nu e bine să bea cineva apă din fântână sau pâraie după ce soarele apune, că se poate să brodească vreo bală drăcească. Când bei totuși apa din pâraiele de-al de acestea, să pui un semn de la tine în acea apă după ce ai băut, că boalele ce a fi urmat a se pune pe ține, se pun pe semnul acela. Tot așa când șezi undeva jos pe pământ, afară la câmp, când te scoli, pune un semn în loc sau scuipă acolo”.

 De asemenea, se spune că atunci când dracii răscolesc norii (adică în vreme de furtună) Sfântul Ilie înhamă caii la căruță și pleacă după ei să îi trăznească. De aici a derivat următoarea zicală: “In vreme de viforniță, să îți faci des cruce, că Dumnezeu a zis lui sf. Ilie când i-a dat biciul în mână să trăznească pe draci: “Ilie, în toate să dai, dar în cruce nouă să nu dai!”.

 
O interesantă concepție este cea a diavolului care se ascunde în animale de frica lui Ilie în noaptea ce precede ziua de 20 iulie, și anume : “In timpul când fulgeră, se alungă câinii; unii cred că diavolul se ascunde în coadă câinelui, sau că fiecare câine are câte trei peri de drac pe el, și d’aia e bine să depărtezi câinele,să nu te trăznească sf. Ilie, când da cu biciul după diavol”.  

 Tot în noaptea premergătoare zilei de 20 iulie se mai crede că Ilie bate toaca, nimeni neauzind în afară de cocoși care încep să cânte.

O categorie aparte de insecte sunt prezentate în folcloristica zilei de Sf Ilie ca fiind urgisite, și anume: “Rădaştele sunt îngerii care nu au ajutat pe sf. Ilie să își lege rafurile la căruță de foc, și de aceea li s-a făcut gura clește, în semn de pedeapsă”. De asemenea, se mai vorbește în folcloristica medievală și de impactul metalelor prețioase asupra omului în raport cu societatea, implicit de geneza puterii lor, văzută în perioadă ca fiind cu etnogeneză demonică: “Aurul reprezintă ochiul dracului pe care l-a scos Ilie, pleznindu-l cu biciul, de atunci rămânând pe pământ”.

 Un obicei interesant se găsește menționat pe la mijlocul secolului al XVII-lea, și anume: ”În ajunul sf. Ilie, fetele se duc noaptea pe locurile unde a fost semănată cânepă, se dezbrăca de cămăși, și după ce se tăvălesc pe pământ, se îmbracă repede și se duc să se culce, în speranța că peste noapte, de vor visa cânepă verde, e semn că vor lua flăcăi tineri ca bărbați, iar dacă vor visa cânepă uscată, se vor mărita după oameni bătrâni”.

Din numeroasele narațiuni care tind să contureze traseul vieții lui pământeşti rezultă o serie de deosebiri care îl fac pe Sântilie și mai aproape de muritorii de rând. Ca și în cazul altor sfinți, în prima etapă a vieții sale de mirean, Ilie ar fi săvârşit păcatul capital-uciderea părinţilor sau a soției și fiului, ispitit fiind de diavol.

Un detaliu semnificativ atrage atenția asupra naturii Sfântului Ilie: fie ar fi fost „însemnat” fie din naștere (în copilărie era nătâng și mut), fie ca îngrădire divină a puterilor și furiei sale (după „surparea diavolilor”, Dumnezeu „i-a luat” mâna dreaptă și i-a scurtat piciorul drept diminuându-i, astfel, puterea).

Una dintre cele mai frumoase legende de acest fel leagă mutilarea sfântului de nașterea lui Iisus: „… Sfântul Ilie săgeta cu mâna cea dreaptă și când săgeta, se cutremura pămantul și se dârdâia și cerul din țâțânile lui; multe vite și muieri se stârpeau și mare pagubă se făcea în lume; dar când a rămas Maica Domnului grea cu Domnul Hristos, când a trăsnit Sfântul Ilie o dată, s-a cutremurat și Domnul Hristos în maică-Sa și atunci Domnul Hristos l-a blăstămat să i se usuce mâna cea dreaptă și să nu mai săgeteze decât cu cea stângă”.

Ca și zeul elin Hefaistos, Sfântul Ilie este o divinitate cu atribute ignice, dar și uraniene: „este văr cu focul și cu vântul” și, ca o marcă a vechimii lui, are drept sfătuitoare pe Sfânta Duminică care vede în oglinda ei fermecată faptele rele ale oamenilor din întreaga lume și îl indreaptă într-acolo ca să-i pedepsească.

 Una dintre indicațiile magico-rituale privește asigurarea belșugului grâului prin sfințirea acestuia în biserică și mai ales alcătuirea de ofrande din fructe și legume de sezon (mere și pere unse cu miere, dovlecei, porumb fiert). Pe de altă parte, 20 iulie era și un reper important în calendarul apicol: în această zi avea loc „rătezatul stiubeielor” (se desfăceau stupii și se recolta mierea, operație însoţită și ea de o masă ceremonială prin care norocul la albine se asigura ospătandu-i pe vecini și prieteni). La aceeași dată, de miezul verii pastorale, aveau loc „santilii” (nedei sau bâlciuri), cele mai vestite odinioară fiind cele de pe Valea Sebeşului, Mărginimea Sibiului și Țara Loviştei. În zonele în care opera interdicția femeii de a pătrunde în incinta stânei, această dată era cel dintâi prilej de întâlnire a păstorilor cu soțiile și de coborâre „la ţară” a celor tineri spre a-și găsi viitoarele logodnice, după multe săptămani de viată aspră, semiascetică.

Bibliografie 

Ghinoiu, Ion, Obiceiuri de peste an. Dicţionar, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997.

Gorovei, Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, 1995 (reeditare a volumului din 1905).

Marian, Simeon Florea, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994 (reeditare a volumelor: Cârnilegile – 1898, Păresimile – 1899 şi Cincizecimea – 1901).

Niculiţă-Voronca, Elena, Datinile şi credinţele poporului român adunate şi aşezate în ordine mitologică, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1998 (reeditare a volumului din 1903).

Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1997.

Pop, Mihai, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Editura Univers 1999.