Deochiul, cât de veche este aceasta superstiție și care sunt explicațiile pentru „funcționarea” descântecului

Sondajele de opinie arată că nu mai puţin de 65% dintre români cred în puterea deochiului. În aceste condiţii, nici nu-i de mirare că poporul nostru are un adevărat „arsenal” de superstiţii şi de leacuri pentru deochi, unele mai neobişnuite decât altele.

Presupusa putere a oamenilor de a produce rău celorlalţi prin admiraţia excesivă, pizmaşă, este, în mai toate tradiţiile de pe glob (dar mai cu seamă la români) una dintre cele mai complexe superstiţii. Evident, la mijloc nu este vorba (doar) despre tradiţionala capră a vecinului şi nici despre mentalismul uimitor al vremurilor moderne, ci despre ceva mult mai simplu: arhaicul deochi.

În urmă cu trei ani, sociologii de la IRES au avut curiozitatea (cam neobişnuită, e drept) de a afla cât de mult cred românii în tot felul de chestii supranaturale, cum ar fi deochiul, diavolii, fantomele, îngerii, blestemul şi alte lucruri pe care lumea modernă le numeşte generic „superstiţii”. 

Spre surprinderea specialiştilor care au analizat sondajul, nu mai puţin de 65% dintre respondenţi au declarat că sunt convinşi că deochiul este o certitudine, ceea ce înseamnă cu românii chiar cred în asta, nu-i doar o modă trecătoare. 

Spre o eficientă comparaţie, aceeaşi cercetare de teren a scos la iveală că în fantome cred doar vreo 15% dintre conaţionalii noştri, în blesteme – sub 40%, iar în sfârşitul lumii numai 38%, ceea ce transformă deochiul într-o superstiţie de top. 

Originea credinţei în deochi 

Cu toate că există impresia că deochiul şi descântecul sunt o „moştenire culturală” recentă (mulţi asimilează cele două noţiuni cu romii migratori), de fapt credinţa este foarte veche, existând dovezi vechi de peste trei milenii ale existenței lui ca sistem mistic distinct.

Deochiul sau „ochiul rău” (ayin ha’ra) este menţionat în mai multe locuri atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. „Nu mânca pâinea celui ce se uită cu ochi răi şi nu pofti bucatele lui”, spune înţeleptul rege Solomon (Pildele lui Solomon, 23:6). 

Evanghelistul Marcu detaliază conceptul: „Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea – toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). 

Teologii creştini continuă descrierea deochiului, pe care – iată! – nu-l consideră ca fiind de sorginte păgână, ci îl asimilează credinţei fundamentale. Iar acest lucru se întâmplă chiar şi în ortodoxie, „aripă” creştină care acceptă mai greu dezbaterile colaterale slovei biblice. 

„Deochiul este o acţiune a diavolului săvârşită de oamenii pizmaşi”, spune Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre cei mai importanţi filosofi ai ortodoxiei. 

Chiar dacă subiectul este încă destul de delicat, s-au găsit chiar şi reprezentanţi ortodocşi ai vremurilor moderne care să se pronunţe asupra deochiului. Iată ce spune cuviosul Paisie Aghioritul, călugăr ortodox, trăitor la muntele Athos (1924-1994): „Deochiul este o lucrare diavolească. Există şi o rugăciune specială. Când cineva spune ceva cu invidie, atunci prinde deochiul”. Totuşi, cuviosul Paisie respinge tradiţia totemurilor protectoare pentru prunci la deochi: „Nu este bine. Să spuneţi mamelor lor să le pună cruciuliţe”. 

Teologii spun că deochiul se poate preveni purtând cruciuliţe 

„Vampirismul energetic” la români 

Aşa cum se obişnuieşte în majoritatea chestiunilor ce ţin de credinţe cu rădăcini adânci în istorie, românii au şi superstiții despre deochi care nu se prea potrivesc cu dogma creştină. Nimic nou, de altfel.

Una dintre cele mai interesante cărţi româneşti despre superstiţiile populare – am numit aici lucrarea „Superstiţiile poporului român”, scrisă acum aproape un secol de către etnologul Gh.F.Ciauşanu – alocă un spaţiu generos deochiului. 

În esenţă, deochiul este privit ca un fel de „vampirism energetic”, chiar dacă termenul pare cumva ciudat, de domeniul SF. 

Iată cum se descrie în lucrarea amintită fenomenul: „Simptomele deochiului sunt: somn zbuciumat sau insomnie, dureri de cap, dureri de inimă, greaţă. Se pot deochia nu numia oamenii, ci şi vitele, care încep să tânjească. Păsările deocheate se ciupesc una pe alta., stupii se pustiiesc de albine, pomii se usucă, laptele nu mai dă unt”. 

S-ar părea că deochiul este, la români, un fel de „Acar Păun” al tuturori necazurilor pentru care nu există o explicaţie logică. Ba chiar superstiţia merge şi mai departe, găsind „factorii agravanţi” ai problemei: deochetorii. „Se crede că toţi cei care au ochii verzi şi sprâncenele îmbinate (N.A. musai împreună!) deoache nevoie mare când stau şi privesc mai mult sau un lucru şi nu zic „Să nu-i fie de deochi”, scuipând de trei ori. Se poate diocheat tot ceea ce este frumos, atrăgător”, scrie Gh.F. Ciauşanu. 

Este de remarcat că simpla privire nu-i destul. Trebuie să existe asociate şi nişte laude cu parfum de invidie, altfel deochiul nu se lipeşte. Cel puţin aşa afirmă etnologii, inclusiv cei moderni. 

„Vaccinul” pentru deochi 

Cum deochiul este un punct de interes major pentru români (că doar n-or fi minţind sondajele!), este evident că şi interesul pentru leacuri, antidoturi şi dezlegări este unul major.

Şi în superstiţia deochiului funcţionează principiul medical că „este mai uşor să previi decât să tratezi”. De altfel Gh.F.Ciauşanu concluzionează că ţăranii de acum 100 de ani priveau deochiul ca pe o boală cauzată, ca toate bolile, de un spirit rău. 

Cel mai bun leac, în accepţiunea unanimă a experţilor, este firul roşu, tradiţie care vine de peste 3.000 de ani. „În satele Moldovei, se crede că tot copilul nebotezat trebuie să poarte la mână o aţă roşie, ca să-l apere de diavolescul deochi până când va primi taina botezului întru Hristos”, explică etonologul Adrian Romanescu. 

Aţa roşie ar fi cam singura „amuletă” cumva tolerată de Biserică, care nu neagă deochiul, însă crede că acesta poate fi combătut mult mai eficient cu o cruciuliţă şi cu rugăciuni. Majoritatea preoţilor recomandă rugăciunea specială a Sfântului Ciprian, a cărui poveste de viaţă se potriveşte de minune în context: acesta a fost un mare vrăjitor care, apoi, a devenit episcop. 

În Oltenia, prevenţia în „cazuistica” de deochi este cea mai complexă de pe întreg teritoriul românesc. Astfel, în Vâlcea exista obiceiul ca nou-născuţilor să li se pună scuipat pe buric. În Mehedinţi era de neacceptat ca o persoană cu ochii albaştri (deci nu verzi!) să vadă un prunc înainte de a fi botezat. În Gorj, copiii nu trebuiau lăsaţi să se uite în oglindă până la vârsta de un an, fiindcă se credea că se pot deochea singuri! 

În zona de est a Ardealului şi în Moldova există credinţa că un copil nou-născut poate fi ferit de deochi dacă se face pe fruntea copilului un semn cu cenușa de vatră, cu praful de pe talpă amestecat cu puţin scuipat, ori cu funinginea de la horn. Dar acest semn, făcut în mijlocul frunţii, sau la încheietura sprâncenelor, îl poate face doar mama copilului. Se pare că gestul este o moştenire evreiască, deşi este pomenit şi la vechii greci precum şi la arabii din Asia Mică. 

În fine, dintre multiplele metode de prevenţie mai putem aminti purtarea podoabelor din aur (care se deoache ele în locul stăpânului), purtarea unui obiect de îmbrăcăminte pe dos sau să ai un căţel de usturoi în buzunar. Ultima metodă este chiar cu simbol multiplu, căci unii oameni cred că usturoiul te apără de moroi şi chiar de holeră. Asta fără să punem la socoteală faptul că este un condiment excelent. 

„Cutiuţa” cu descântece 

Chiar dacă teologii susţin cu tărie că arma supremă contra deochiului este rugăciunea, poporul are propria variantă în chestiune, avansând ideea că, de fapt, nădejdea stă la descântec.

Panoplia de descântece a românilor este uriaşă şi ar ocupa sute de pagini, aşa că o să ne rezumăm la simbolistica de bază. 

Cel mai cunoscut descântec de deochi este şi cel mai simplu. Bunicile noastre, atunci când îşi scoteau copilul din casă, îşi atingeau călcâiul, apoi fruntea copilului şi spuneau: „Când s-a deochea călcâiul, atunci să se deoache şi copilul”. Sau îşi scuipau în sân, rostind cuvintele: „Ptiu, ptiu, să nu fie de deochi”. Nu-ţi trebuie prea multă ştiinţă ca să faci asta, nu? 

De regulă n-ai cum să te descânţi singur de deochi şi că trebuie să spună altcineva incantaţia. Însă dacă n-ai şi n-ai încotro – că poate că te loveşte urgia într-un loc unde eşti singur – cică trebuie să rosteşti de trei ori „Tatăl nostru” şi să schimbi locul în care stăteai. În cazul în care te simţi rău în continuare, bea apă sfinţită şi roagă un preot să-ţi spună o rugăciune sau un descântec special. 

Iată o mostră de descântec, cules de Gh.F. Ciauşanu din zona Olteniei: „Fugi deochi dintre ochi/ Dintre gene şi sprâncene/ Din faţă, din corp şi mână/ Din picioare, maţe şi oase/ Duceţi-vă peste nouă mări şi nouă ţări/ Că acolo vă aşteaptă/ Nouă fete de împărat/ Cu mese întinse/ Şi cu fripturi aprinse/ Şi când s-o deochea mâţa şi câinele/ Atunci să se mai deoache (numele)”/ Atunci şi nici atunci”. 

Descântecul placebo 

Evident, ca peste tot, sunt unii care spun că la mijloc e doar efectul placebo. Lecuirea psihologică, adică.

„Descântecul de deochi poate avea un efect liniştitor asupra organismului. Orice poezioară ritmată, terminată în silabe cu vocale dă un efect pozitiv, mai ales la copii. De asemenea, mângâierile, pe frunte sau la ceafă, ce însoţesc descântecul şi masajele în zona încheieturilor determină producerea de endorfine, hormoni ai plăcerii, ce pot regenera potenţialul nervos pierdut”, spune psihologul Marian Colesnicov.