Starurile de la Moulin Rouge

Ziaristul Gabriel Astruc i-a zis prieteneşte „La Goulue”, fără să-şi imagineze că aceasta va fi denumirea sub care va rămâne în istorie Louise Weber, prima şi cea mai cunoscută dansatoare de cancan de la Moulin Rouge.

„La Goulue”

Temperamentala Louise dansa la mică distanţă de masa unuia sau altuia dintre domnii prezenţi în cabaret, iar la finalul dansului, cu o mişcare agilă de picior, reuşea performanţa să îndepărteze pălăria de pe capul domnului care o privea fascinat. Cât timp respectivul îşi recupera jobenul, dansatoarea îi golea rapid paharul cu băutură. De-aici, porecla care s-a transformat rapid în nume de scenă: „lacoma” („La Goulue”) de la Moulin Rouge. Şi cu denumirea asta a apărut starul cabaretului şi pe primul afiş de promovare a stabilimentului, realizat în 1891 de artistul de viţă nobilă Henri de Toulouse-Lautrec.  

Şase ani la Moulin Rouge 

Despre începuturile dansatoarei cu talent şi cu umor obraznic se ştiu puţine şi mai multe se bănuiesc. Cunoaştem doar data naşterii, 13 iulie 1866, şi de-aici încolo sunt multe speculaţii. Se spune că s-ar fi născut într-o familie de evrei din Alsacia şi că s-ar fi mutat, la un moment dat, cu mama ei, la Clichy, în apropierea Parisului.

Se pare că mama lucra ca „blanchisseuse”, spălătoreasă, în Paris, şi că fata, de pe la 16 ani, ar fi făcut acelaşi lucru. Şi c-ar fi vândut flori pe strada Goutte d’Or, ca să mai rotunjească veniturile familiei. Adolescentă fiind, se zice că obişnuia „să împrumute” frumoasele haine pe care clientele mamei le lăsau la spălat şi o zbughea pe la saloanele de dans din cartier.

Şi-acolo atrăgea rapid privirile: era o dansatoare cu talent înnăscut şi, mai ales, o dansatoare sociabilă şi curajoasă, care intriga audienţa masculină aruncând straturile fustelor în sus şi lăsând să se vadă inimioara brodată pe pantalonaşi. Într-una dintre aceste nopţi de dans, de veselie, l-ar fi cunoscut Louise pe Renoir, Auguste Renoir. Şi pentru că îi era dragă, pictorul i-a facilitat intrarea în „la louée”, un grup de modele care pozau nud pentru artiştii perioadei. Şi astfel, din aproape în aproape, tânăra Louise a căpătat acces în cluburi din ce în ce mai cunoscute şi într-unul dintre acestea a fost remarcată de Joseph Oller de la Moulin Rouge. Aşa a ajuns la cabaretul nou deschis şi, pentru şase ani, viaţa ei s-a confundat cu viaţa localului de noapte.

„Părinte, Dumnezeu mă va ierta?” 

O istorie nescrisă a cancanului o reţine pe Louise drept dansatoarea care a improvizat şi a inovat peste măsură, făcând cancanul să arate cum îl ştim noi azi, un dans elaborat, organizat, cu mişcări ce-au devenit faimoase, ca „battement”, „rond de jambe”, „port d’armes” şi „grand écart”. În perioada ei de glorie de la Moulin Rouge a descoperit-o Toulouse-Lautrec, care a aşezat-o în centrul acţiunii de promovare a cabaretului. Şi pe bună dreptate: „La Goulue” era cea mai bine plătită dansatoare de la Moulin Rouge. Câştiga 800 de franci pe lună şi alţi 2.000 din bacşişuri. Louise era obiectul admiraţiei generale, „regina senzualităţii pariziene”, cum a numit-o presa timpului, dat fiind comportamentul ei scandalos de indecent.

Cu salariu bun, casă în Montmartre şi caleaşcă, regina cabaretului a decis în aprilie 1895 să părăsească Moulin Rouge şi să-şi pună pe picioare propria afacere. Gurile rele spun însă că nu se mai afla în graţiile patronilor, care-o aleseseră pe zvelta Jane Avril să pozeze pentru următoarea campanie de promovare. Despărţirea a fost un eşec răsunător pentru Louise: publicul n-a urmat-o, spectacolele ei din ţară n-au avut efectul scontat şi, în scurtă vreme, Parisul a uitat-o.

Căderea i-a fost la fel de spectaculoasă ca şi ascensiunea. Şi-a încercat norocul în mai multe direcţii, a deschis un club de noapte, apoi o baracă în care dansa din buric, a pus pe picioare un parteneriat pentru dresură de animale, s-a înconjurat de personaje cu reputaţie dubioasă, a suferit o depresie severă, a început să bea şi a îmbătrânit înainte de vreme.

A dispărut din Paris în câteva rânduri, pentru ca în 1928 să revină în Capitală, în chip de vânzătoare de alune, ţigări şi chibrituri, chiar în apropierea cabaretului în care făcea furori noua vedetă, Mistinguett. În două sau trei rânduri, Maurice Chevalier şi Jean Gabin au luat-o înăuntru şi au prezentat-o spectatorilor. Nimeni n-o mai cunoştea.

Un an mai târziu, pe 29 ianuarie, a murit, iar legenda spune că, pe patul de moarte, l-a întrebat pe preot: „Părinte, Dumnezeu mă va ierta? Je suis «La Goulue»”.

Jane Avril 

Cu mamă curtezană şi tată, se presupune, aristocrat, Jane Avril – pe numele real, Jeanne Beaudon, născută în Belleville, la 9 iunie 1868 – a căpătat în epocă porecla „La Mélinite”, după numele substanţei explozive cu care se încărcau obuzele (melinita). Explozive, smucite, iuţi erau şi mişcările dansatoarei care-a primit sarcina (riscantă, de altfel) de a o înlocui pe Louise Weber la Moulin Rouge.

A devenit în scurtă vreme starul cabaretului şi unul dintre cele mai cunoscute nume ale vieţii de noapte pariziene – şi a rămas în istorie, ca şi „La Goulue”, graţie aceluiaşi Toulouse-Lautrec. În lumea înfăţişată de acesta, doldora de dansatoare, cântăreţe, muzicieni, prostituate, Jane Avril e o figură emblematică, artistul dedicându-i nu una, ci mai multe lucrări. Actriţa Zsa Zsa Gabor a portretizat-o pe Jane Avril în pelicula „Moulin Rouge” din 1952; şi, cincizeci de ani mai târziu, Nicole Kidman a reinterpretat o variantă semificţională a personajului (numit „Satine”) în pelicula lui Baz Luhrman („Moulin Rouge!”).

 Mistinguett 

Născută la 5 aprilie 1875, Jeanne Florentine Bourgeois şi-a început „cariera” artistică, vânzând flori şi cântând balade populare franţuzeşti într-un restaurant din oraşul de baştină, Enghien-les-Bains. Spre deosebire de faimoasele ei predecesoare, Jeanne a luat cursuri de muzică şi de teatru – iar într-o zi, în trenul care o ducea la lecţiile de vioară din Paris, l-a întâlnit pe Saint-Marcel, directorul teatrului de revistă de la Casino de Paris. Acolo a şi debutat, ca Mistinguett, în 1895, după ce experimentase mai multe nume de scenă – Miss Tinguette, Mistinguette… – pornind de la numele unui cântec dintr-un musical, „Miss Helyett”, şi de la aspectul său cumva britanic.

Mistinguett a trecut apoi pe la Folies Bergère, Moulin Rouge şi Eldorado, uimind Parisul cu reprezentaţiile ei spectaculoase şi devenind, la final de Belle Époque, cea mai populară şi mai bine plătită artistă franceză a epocii; în 1919, frumoasele ei picioare erau asigurate pentru suma de 500.000 de franci. Cântecul ei-semnătură a fost „Mon Homme”, înregistrat în 1916 şi popularizat apoi, în varianta engleză („My Man”), de Fanny Brice. La moartea ei, în 1956, Jean Cocteau a scris: „Vocea ei, uşor falsând, era cea a vânzătorilor ambulanţi parizieni; vocea răguşită, tânguitoare, a locuitorilor Parisului”.