Când a fost găsită ultima barcă de salvare de pe Titanic

RMS Titanic a plecat în prima și singura sa călătorie din portul Southampton pe 10 aprilie 1912, cu destinația New York. În epocă se spunea că el mai mare pachebot construit până atunci este imposibil de scufundat. Pe 14 aprilie, la ora 23:40, transatlanticul s-a ciocnit de un aisberg și s-a scufundat în câteva ore. În urma naufragiului și-au pierdut viața peste 1500 de oameni, în unul din cele mai cumplite dezastre maritime pe timp de pace din istorie.

Titanicul a plecat spre New York cu peste 2200 de oameni la bord. Numărul mare de victime a fost cauzat, în mare parte, de faptul că deși îndeplinea normele vremii, nava avea bărci de salvare suficiente doar pentru 1178 de persoane, doar o treime din capacitatea totală a pachebotului.

Ultima barcă de salvare de pe Titanic a fost găsită la o lună după scufundarea transatlanticului. Pe 13 mai 1912, echipajul vasului RMS Oceanic a observat în zare o bucată de lemn, care plutea la peste 300 de kilometri de locul unde s-a scufundat Titanicul.

După ce au ajuns la barca de salvare, marinarii de pe RMS Oceanic au descoperit trei cadavre, doi pompieri care lucrau în camera motoarelor și un pasager. Acesta din urmă a fost identificat ulterior ca Thomson Beattie, un burlac bogat din Canada care se întorcea dintr-o vacanță prelungită din Franța, unde a încercat să scape de asprimea iernii canadiene.

Thomson a cumpărat în ultimul moment un bilet pe Titanic, la clasa întâi. Înainte de îmbarcare, el i-a scris mamei sale că se întoarce acasă pe un vapor imposibil de scufundat. După ce Titanicul a lovit aisbergul, tânărul canadian a fost unul dintre primii pasageri care s-au urcat pe o barcă de salvare.

Barcă de salvare de pe Titanic, recuperată de RMS Carpathia pe 15 aprilie 1912

De asemenea, în barcă a fost descoperită și o verighetă inscripționată “De la Edvard pentru Gerda”. Era vorba de Edvard și Gerda Lindel, doi tineri săraci din Suedia, care se îndreptau spre Statele Unite în căutarea unei vieți mai bune. Cei doi au ajuns la Southampton, unde au cumpărat bilete la clasa a treia. Edvard și Gerda s-au înecat după ce Titanicul a început să se scufunde, însă verigheta a fost descoperită pe barca de salvare, fiind înmânată ulterior familiei Gerdei.

Bărcile de salvare de pe Titanic în portul New York, după dezastru. Această fotografie a fost modificată, fiind adăugată inscripția “R.M.S. Titanic”. În realitate, bărcile de salvare aveau inscripția “S.S. Titanic”, pe o placă montată în spatele ambarcațiunii

Avertizări ignorate

Titanicul a fost construit la șantierele Harland and Wolff din Belfast și a fost proiectat pentru a concura cu navele companiei rivale Cunard, RMS Mauretania și RMS Lusitania. Construcția Titanicului, finanțată de J.P. Morgan și compania sa, International Mercantile Marine, a început pe 31 martie, 1909. Coca navei a fost lansată la apă pe 31 mai 1911 iar echiparea a fost finalizată pe 31 martie 1912.

Pe 2 aprilie 1912, Titanicul a avut primele teste în larg, în Marea Irlandei, unde i-au fost testate viteza, manevrabilitatea și capacitatea de a frâna. În teste, transatlanticul a reușit să oprească de la 40 de kilometri pe oră la zero în 777 de metri, după 3 minute și 15 secunde. În largul mării, între aisberguri, acest lucru ar fi putut să salveze Titanicul dacă uriașa bucată de gheață ar fi fost văzută mai devreme.

Opt zile mai târziu, Titanicul pleca din orașul britanic Southampton.

Pasagerii de la clasa a treia au plătit echivalentul actual a 460 de dolari pentru un bilet “dus”, cei de la clasa a doua – 690 de dolari, iar cei de la clasa întâi, 1724 dolari pentru un loc la cușetă, dar prețul putea urca până la 50.000 de dolari pentru un apartament de lux.

Prima oprire a fost în portul francez Cherbourg, unde a urcat la bord John Jacob Astor, cel mai bogat pasager al Titanicului. Apoi, nava s-a îndreptat spre Queenstown, în Irlanda de Nord. Călătoria a fost fără incidente, iar încrederea echipajului și a patronului de la White Star Line în succesul traversării Oceanului era de nezdruncinat.

Primele trei zile s-au scurs în liniște. În a patra, căpitanul Titanicului a primit avertizări asupra condițiilor vitrege din zona Newfoundland. Unul dintre cele mai controversate momente a fost cel când membrii echipajului de pe vaporul SS Californian a avertizat prin radio că în față sunt aisberguri uriașe. Acesta chiar se oprise peste noapte din cauza vizibilității reduse.

În noaptea dezastrului, Californian chiar a văzut luminile Titanicului și a auzit apelul SOS venit în urma impactului cu uriașul aisberg, dar, deoarece comunicațiile au fost întrerupte, nu au acționat. Mai târziu, în cursul anchetei, s-a demonstrat că SS Californian se afla la doar câteva zeci de minute de cel mai mare vapor al momentului.

“Aisberg în față!”

În noaptea de 14 spre 15 aprilie, la ora locală 23.40, marinarul de veghe, Frederick Fleet, observă aisbergul. Din cauza vitezei, Titanicul nu-l mai poate însă evita și-l lovește din plin. Cinci compartimente etanșe ale navei sunt avariate. Destinul pasagerilor a fost pecetluit în acel moment. Nu exista nicio speranță de redresare a navei. Prova s-a ridicat prima, unghiul în care a ajuns nava permițând ca apa să treacă din compartiment în compartiment.

Bărcile de salvare nu erau suficiente pentru cei peste 2.200 de oameni aflați la bord, iar haosul s-a instalat la bordul ambarcațiunii. La aproape două ore și 40 de minute după ce Titanicul a lovit aisbergul, lucrurile s-au precipitat brusc: nava a început să se încline mai mult, elicea a ieșit la suprafață, iar greutatea a rupt ambarcațiunea în două.

O jumătate din navă a rămas deasupra apei, iar oamenii se agățau de ce puteau în speranța că vor supraviețui. Abia în momentul când a ajuns într-o poziție aproape verticală a început să se scufunde. La ora 2.20, Titanicul dispărea sub ape pentru totdeauna.

Pasagerii rămași au fost nevoiți să înoate în apă cu temperatura de – 2 grade Celsius (aproape de punctul de îngheț al apei de mare). Doar 13 oameni care se zbăteau în apă au fost primiți în bărcile de salvare. Cel puțin alți 500 ar mai fi putut fi salvați, însă egoismul și frica i-au făcut pe cei care prinseseră un loc în ambarcațiuni să refuze să ofere ajutor.