Vogue, dansul care a salvat homosexualii

Stilul de dans Vogue a schimbat mentalităţi şi a salvat vieţi. La început, a fost o simplă formă de exprimare a unei comunităţi marginalizate pe baza orientării sexuale şi a culorii pielii. A devenit însă cea mai puternică armă împotriva discriminării de orice fel. Dansul e puţină nebunie şi multă libertate. Iar cu aceastea două se pot muta munţi. 

William Roscoe Leake (Willi) era un tânăr special. Nu pentru că buclele lui negre îi dădeau un aer misterios şi nici pentru că figura lui osoasă amintea de vechii regi egipteni. Willi avea un talent aparte:te hipnotiza cu mişcările lui de dans, apărute într-o lume la care nu avea acces oricine – comunitatea gay din New York-ul anilor ’80. Însăşi Madonna căzuse sub vraja dansatorului, care chiar a inspirat una dintre cele mai cunoscute melodii ale artistei:Vogue. S-a întâmplat în clubul Sound Factory din metropola americană, în anul 1990. Sound Factory era, la sfârşitul anilor ’80, unul dintre cele mai apreciate cluburi din cartierul Manhattan, unde se asculta muzică house. Era frecventat de artişti cunoscuţi şi de DJ cu renume, dar clienţii principali făceau parte din comunitatea LGBT (lesbiene, gay, bisexuali şi transsexuali) şi erau dansatori ai stilului Vogue. Ca Willi.

Mândria 

Dornici să îşi etaleze sexualitatea şi culoarea pielii cu mândrie, homosexualii afro-americani şi latini din New York creaseră un stil de dans nou, inspirat din lumea strălucitoare a modei. Pozau ca manechinele din reviste, îmbrăcaţi cu haine extravagante, făceau salturi şi piruete încălţaţi în pantofi cu toc înalt şi lăsau impresia unor iluzii optice prin mişcări de braţe ca într-o şedinţă foto ce are cadre perfecte. Scopul dansatorului era să arate impecabil pe tot parcursul spectacolului, în timp ce uimea prin dansul complicat şi geometric sau în timp ce flirta cu publicul. Desigur, dansul nu arată aşa întâmplător. Vogue este creaţia unor tineri marginalizaţi din cauza orientării sexuale, care aşteptau oricând ghilotina socială. Pe stradă, homofobia s-a manifestat mereu violent, mai ales în cartierul newyorkez Harlem al anilor ’80. Totuşi, tocmai această problemă comună a tinerilor homosexuali şi transsexuali i-a adusîmpreună.

Prejudecăţile 

Mulţi dintre ei fuseseră daţi afară din case pentru că-şi recunoscuseră orientarea sexuală sau pentru că se infectaseră cu HIV. O practică obişnuită pentru ei era să doarmă în cinematografele deschise non-stop, unde rulau filme cu arte marţiale kung-fu toată noaptea. Astfel, influenţa culturii asiatice a devenit o constantă în evoluţia dansului, alături de influenţele din modă. O bună parte dintre aceşti homosexuali fără adăpost luau lecţii de dans de la Willi Ninja direct pe stradă sau în incinta unor cluburi obscure, înainte de programul de seară. Willi, născut în 1961, era în aceeaşi situaţie ca şi elevii săi, doar că, spre deosebire de toţi ceilalţi, învăţase să danseze de unul singur. „Un balerin al străzii“, îl numesc foştii lui studenţi în volumul de interviuri despre istoria dansului Vogue al fotografei Chantal Regnault, „Voguing and the House Ballroom Scene of New York, 1989-1992“. Willi combina mişcări de Vogue văzute la dansatori mai în vârstă cu tehnici de jazz şi balet, arte marţiale şi poziţii folosite în alte sporturi. Îl fascina geometria corpului uman la fel cum îl fascina Fred Astaire. Din tot acest cocktail, Willi a creat forma finală a unui stil de dans ce avea să fie răspândit în toată lumea şi să inspire milioane de oameni.

Continuarea articolului pe Adevărul.ro