fete măritate „cu gardul“, cearşaful înroşit prezentat întregului sat şi rolul naşului în viaţa sexuală a cuplului

O mulţime de obiceiuri ciudate legate de viaţa intimă au fost menţionate de-a lungul secolelor la români. Printre ele se numără tradiţia de nuntă a verificării virginităţii miresei, a implicării naşilor în viaţa intimă a tinerilor căsătoriţi, descântecele şi vrăjile de dragoste şi jocurile erotice.

Cele mai multe dintre obiceiurile legate de viaţa intimă erau practicate de români cu ocazia nunţilor. În aşezările de munte din Valea Jiului, o tradiţie arhaică era ca în a doua zi după nuntă mirii să demonstreze sătenilor “cinstea” fetei. Obiceiul se numea „cămeşuţa de pe culme“ şi a dispărut la începutul secolului al XX-lea.

Cinstea miresei

“În dimineaţa zilei de luni după nuntă, după ce se făcea ziuă, nuntaşii ieşeau afară să privească pe culmea din faţa casei pe care se puneau hainele să se usuce. În cazul în care mireasa nu a fost fată mare se punea o cămeşuţă, purtată de obicei sub ie, la vedere, pe culme. Era cea mai mare ruşine pentru mireasă şi pentru familia ei. În multe cazuri se strica toată mustăria dintre cei doi tineri, fata plecând acasă împreună cu rudele şi nunta se termina subit. În cazul în care se întindea cămeşuţa albă pe culmea de haine şi fata făcea cale întoarsă, se iscau certuri mari între cele două familii şi uneori duşmănia şi ura durau şi câte două generaţii, până când familia fetei se simţea satisfăcută că-şi spălase ruşinea”, afirma Dumitru Gălăţan Jieţ, în volumul Riturile de trecere din Ţinutul Momârlanilor.

Un obicei asemănător,  localizat în zona Brăilei, a fost relatat de scriitorul Panait Istrati, în nuvela “Chira Chiralina”.

“La noi, în noaptea nunţii, femeile din familie şi chiar femei străine năvălesc în camera de culcare a tinerilor soţi, câteva ore după ce s-au culcat, gonindu-i în altă odaie şi răscolind patul pentru a găsi mărturia netăgăduită a fecioriei miresei, pe care o duc câteodată în triumf pentru a o arată musafirilor, care petrec în odaia de alături. Mi s-a întâmplat să văd şi mai mult decât asta:am văzut acest steag dus în vârful unei prăjini pe şoseaua de la Petroiu la Cazasu, înconjurat de o ceată de femei turbate, care hăuiau în jurul dezgustătorului trofeu. Întovărăşite de un ţigan care scârţăia din diblă, ele mergeau, în zorii zilei de luni, ducând “rachiu roşu” fericitei mame şi nefericitei mirese. Cunoşti ceva mai barbar şi mai oribil? Există oare perversiune ori perversitate, viol sau violenţă, viciu ori sadism care să fie mai inumane, mai crude, mai neînchipuite ca bucuria asta, ca spectacolul, obiceiul acesta infam şi ruşinos?…”, scria Panait Istrati, în povestirea publicată în 1923.

Pedepse pentru mamele care năşteau copii din flori
O tradiţie veche, din satele de munte ale Transilvaniei, în special cele din Valea Jiului, obliga fetele care urmau să aducă pe lume copii din flori la o cununie cu totul ieşită din comun. Obiceiul este relatat de bătrânii aşezărilor momârlăneşti din judeţul Hunedoara, dar şi în alte zone din Transilvania. „Prin unele sate din Transilvania şi mai ales în Munţii Apuseni exista mai demult obiceiul, ca dacă o fată necăsătorită era însărcinată, două femei mai în etate o luau şi o duceau la un gard, la un plop sau la o salcie. Aici, după ce-i împleteau părul ca la neveste, ziceau de trei ori cunună roaba lui Dumnezeu cu gardul, cu propteaua gardului, cu plopul, cu salcia”, scria etnograful Simion Florea Marian, în volumul „Sărbătorile la români”.

Fete cumpărate la târg
Obiceiul târgurilor de fete din aşezările Apusenilor are origini străvechi. În Antichitate, unii istorici relatau că în triburile care au locuit în ţinuturile actuale ale României fetele de măritat erau prezentate de părinţi la târguri, iar preţul lor varia în funcţie de frumuseţea şi cinstea lor. Cele foarte frumoase cereau ele să fie vândute, în schimb, fetele mai puţin norocoase în ce priveşte aspectul fizic îşi achiziţionau ele soţii. Tradiţiile arhaice ale „târgurilor de fete” pot fi asociate cu sărbătoarea Târgului de fete de pe Muntele Găina.

„Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu:năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi”.

Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe. „Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă urmată de cântece de fluier şi cimpoiu pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei”, informa autorul.

Descântecele cu flori
Potrivit tradiţiei populare, numeroase flori erau folosite la descântece şi vrăji în dragoste. Cea mai puternică dintre ele era, potrivit credinţelor populare, mătrăguna, despre care tradiţia spune că poate aduce dragoste şi fecunditate. Culesul florilor de mătrăgună se făcea printr-un ritual erotic.

„Dacă va fi folosită pentru a înnebuni pe cineva, femeile care o culeg trebuiau să se dezbrace şi, despletindu-şi părul, să danseze, înainte de a o smulge din pământ. Dacă vor arunce vrăji de dragoste, ritualul culegerii mătrăgunei va avea loc într-o noapte cu lună plină, iar pregătirea plantei se face într-o oală cu apă neîncepută adusă de la trei izvoare, relata profesorul Ion Simionescu, în volumul “Din tainele florilor” (1923).

“Fetele sau femeile tinere merg câte două, la miezul nopţii, goale şi despletite, îmbrăţişate şi sărutându-se tot drumul, până la locul mătrăgunei. O dată ajunse, ele se culcă una peste alta şi, cu mâna, smulg o frunză. Se întorc apoi, tot dansând şi sărutându-se, şi lasă să se usuce frunza de mătrăgună, până când o pot face praf. Se duc apoi la moară, fură cu mâna întoarsă făină, pe care o cern printr-o sită întoarsă. Cu această făină, frunză de mătrăgună şi miere fac o pastă pe care o lasă să se acrească. Se pune apoi fie în ţuică, fie în ceai, fie în cafea, fie într-o plăcintă pe care o oferă flăcăului pentru a-I trezi dragostea”, scria Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”, publicat de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1980).

Ritualurile erotice de sărbători
Ritualurile cu caracter erotic nu lipseau de la marile sărbători. Atunci, potrivit credinţelor populare, farmecele şi chiar vrăjile de dragoste îşi puteau atinge scopul.

„În seara de către sfântul Andrei fetele şi văduvele îşi fac pe ursită, vrăjind de dragoste, de peţire, căutându-şi de noroc sau făcându-şi farmece de răutate, care trebuie să se lipească de duşmani şi de casele lor. Prin alte părţi, fetele merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de la Paşti şi o afundă prin ajutorul ciuturei sau lumânăricii până când se luminează bine faţa apei. Când a ajuns lumânarea acolo, fata zice:Sfinte Andreiu, scoate-i chipul la faţa apei, ca în vis să-l visez, ca aievea să-l văz. Atunci apa din fântână se tulbură şi fata îşi vede, se spune, chipul uristului ei”, afirma etnograful Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut.

„Alte fete vrăjesc cu oglinzile. Se pune o fată pe un scaun având înaintea ei o oglindă, în spate alta, iar la dreapta şi la stânga câte două sau patru lumânări. Dacă fetei i se arată ceva în oglindă ea îşi va face unele socotinţe cu privire la viitorul ei. Astfel, de pildă, dacă i se va părea un mort, va zice că bărbatul pe care-l va lua va muri peste puţin de la căsătorie”, scrie Tudor Pamfile, în Sărbătorile la români (1913).

Citeşte continuarea articolului pe Adevărul.ro