«Să i se taie capul!» Din culisele ghilotinării

Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta, criminali, dizidenţi politici, infractori de rând şi-au cunoscut sfârşitul sub tăişul ghilotinei. Devenită simbol al Revoluţiei Franceze, „le rasoir national” (briciul naţional) sau “la raccourcisseuse” (cea ce scurtează), dispozitivul de decapitare a fost timp de mai bine de 200 de ani în capul listei metodelor de executare a pedepsei cu moartea.

A apărut în  perioada Evului Mediu 

Numele de „ghilotină” datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea sau din perioada Revoluţiei Fracenze, dar o maşinărie asemănătoare exista deja de câteva secole. Un dispozitiv asemănător era folosit în Germania şi Flandra în timpul Evului Mediu, iar pe teritoriul Angliei exista cunoscuta „spânzurătoare din Halifax”, care se presupune că era folosită pentru a  tăia capetele condamnaţilor încă din Antichitate.

Realizarea ghilotinei franceze a fost inspirată de două mecanisme timpurii: „mannaia” Italiei renascentiste, şi „ Fecioara” ( „The Maiden”) din zona Scoţiei, care se presupune că a luat vieţile a peste 120 de oameni în doar două secole. Există dovezi care arată că şi pe teritoriul francez s-a folosit încă din Evul Mediu o formă mai primitivă a ghilotinei.

Iniţial s-a dorit a fi o formă mai umană de execuţie

În 1789, Joseph-Ignace Guillotin a propus guvernului francez să adopte o formă mai „blândă” de execuţie a condamnaţilor. Cu toate că era împotriva pedepsei cu moartea, Guillotin a pledat în favoarea decapitării, argumentând că este o manieră mai umană şi mai rapidă, decât sabia sau decapitarea cu toporul, modalităţi care adesea au eşuat. Mai târziu, el a monitorizat dezvoltarea primului prototip, realizat de către medicul curţii regale, Antoine Louis şi constructorul de piane, Tobias Schmidt.

Dispozitivul şi-a avut prima victimă în aprilie 1792, şi imediat a fost cunocut sub numele de „ghilotină”, spre oroarea presupusului inventator. Cu toate că prin ideea sa, Guillotin nu a încercat decât să amelioreze suferinţele condamnaţilor la moarte, el a dorit să se distanţeze de isteria produsă de aparat în anii 1790, familia sa înaintând o petiţie către guvern în vederea schimbării denumirii, însă fără niciun rezultat.

Ghilotinarea – cap de afiş

La final de secol XVIII, în timpul terorii iacobine, mii de „inamici ai Revoluţiei franceze” şi-au văzut sfârşitul în tăişul ghilotinei. Unii oameni din public s-au plâns că mecanismul era mult prea rapid şi nu se puteau bucura de un „spectacol” mai lung. Oamenii veneau cu sutele în Place de la Concorde, locul revoluţiei, pentru a urmări spectacolul morbid. Ghilotina devenise o adevărată muză, fiindu-i închinate cântece, poezii şi bancuri. Spectatorii puteau cumpăra suveniruri, iar înainte de execuţii, în timp ce citeau lista cu numele victimelor, puteau lua o mică gustare la restaurantul din apropiere, „Cabaret de la Guillotine”.

Unii oameni veneau zilnic- „Tricoteuses” fiind un grup de femei care stăteau lângă eşafod şi în pauzele dintre execuţii tricotau.  Spectacolul s-a extins şi în cazul condamnaţilor, mulţi dintre ei dansând în timp ce urcau scările eşafodului, spunând glume sau oferind mulţimii ultimele cuvinte. Fascinaţia ghilotinei s-a diminuat la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar execuţiile publice au continuat în Franţa până în 1939.

Jucărie pentru copii

Cei mici participau adesea la execuţii, şi mulţi dintre ei aveau acasă propriile ghilotine în miniatură. În 1790, o replică de jumătate de metru, realizată din cherestea, era jucăria preferată a micuţilor francezi. Aceştia efectuau întregul proces, decapitând păpuşi sau rozătoare mici. Multe oraşe au interzis în cele din urmă jucăria, catalogând-o ca fiind o influenţă negativă. Mini ghilotinele şi-au făcut loc însă, pe masa francezilor, ele fiind folosite pentru a tăia pâinea sau legumele.

Călăii: mondenităţi ale vremii 

Cu cât faima ghilotinei creştea, cu atât creştea şi cea a călăilor. Aceştia şi-au căpătat reputaţia în timpul Revoluţiei Franceze, când au fost testaţi cât de precis şi rapid pot excuta cât mai mulţi condamnaţi. Cea mai cunoscută familie de călăi a fost Sanson;mai multe generaţii servind Franţa prin ghilotinarea condamnaţilor din 1792 până în 1847, ei fiind resposabili de execuţia regelui Lodovic al XVI-lea şi a Mariei Antoaneta.

În perioada secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, funcţia de călău şef a fost acordată lui Louis şi Anatole Deibler, tată şi fiu. Oamenii îi aminteau deseori în cântece, iar vestimentaţia pe care o alegeau când urcau pe eşafod a reprezentat un adevărat trend în moda vremii. Ei au fost o adevărată fascinaţie în lumea nelegiuiţilor, mulţi având tatuaje precum „ Capul meu îi aparţine lui Deibler”.

Oamenii de ştiinţă efectuau studii pe capetele condamnaţilor

Încă de la începutul ghilotinărilor, speculaţiile în privinţa stării capetelor au variat. Dezbaterile au atins apogeul în 1793, când un călău i-a dat o palmă peste faţă unui condamnat, după ce acestuia îi fusese tăiat capul, iar oamenii din public susţineau că obrajii omului s-au înroşit de furie. Mai târziu, doctorii le cereu condamnaţilor să încerce să clipească sau să lase un ochi deschis după execuţie pentru a demonstra că încă se puteau mişca, iar alţii puneau capetele deasupra unei flăcări pentru a le testa reacţia.

În 1880, un doctor pe nume Dassy de Lignieres a pompat sânge în capul unui criminal ghilotinat pentru a vedea dacă acesta se reîntoarce la viaţă şi vorbeşte. Acestor oribile experimente le-a fost pus capăt în secolul al XX-lea, dar studii realizate pe şoareci de laborator au demonstrat că activitatea cerebrală mai continuă preţ de patru secunde de la decapitare. 

Ghilotina nazistă 

Cu toate că este asociată cu Revoluţia Franceză, ghilotina a luat la fel de multe vieţi şi în Germania Celui de Al Treilea Reich. Adolf Hitler a făcut ghilotinarea o metodă oficială de execuţie în timpul anilor’30, şi a ordonat ca 20 de astfel de dispozitive să fie amplasate în diferite oraşe germane. Conform documentelor naziste, ghilotina a înregistrat peste 16.500 de oameni între 1933 şi 1945, mulţi dintre ei fiind luptători în rezistenţă şi dizidenţi politici. 

„Decapitarea” ghilotinei 

Ghilotinarea a rămas metoda Franţei de pedeapsă cu moartea până aproape de sfârşitul secolului al XX-lea. Criminalul Hamida Djandoubi a fost ultimul condamnat la ghilotinare, fiind executat în 1977. Cu toate acestea, anii de domnie ai ghilotinei au luat sfârşit oficial în septembrie 1981, când Franţa a abolit definitiv pedeapsa cu moartea. Ghilotina şi-a văzut sfârşitul după 189 de ani de teroare.

Sursa: History.com