Serviciul Secret din România: 1842-1875
Acest material este o prezentare succintă a activității desfășurate de autor, la Arhivele Naționale ale României, în scopul identificării și cercetării începuturilor organizării primelor structuri informative ale statului român modern.
Cercetarea a plecat de la ipoteza, încetățenită în istoriografia noastră, că Înaltul Ordin de Zi, nr. 83, emis de Alexandru Ioan Cuza la 12/24 noiembrie 1859[1], marchează începutul primei instituții de informații a României moderne-Serviciul de informații militareal Armatei Române-camuflat la acea vreme în cadrul Secţiei a 2-a a Corpului Marelui Stat Major General al Armatei, secție care știm că avea ca atribuții:„Tot ce priveşte la operaţiile tactice şi strategice, precum recunoaşteri [2] şi itinerare militare, combinarea şi conducerea coloanelor de deosebite arme, combinarea şi dirijarea manevrelor, alegerea poziţiunilor militare, aşezarea, construirea şi întărirea taberelor în conformitate cu starea trupelor şi patrula tărâmului”[3].
La 14 decembrie 1859, în completarea actului de mai sus, Alexandru Ioan Cuza a emisOrdinul nr. 123-cu privire la organizarea Corpului Marelui Stat Major, unde, în cadrul Secției a 2-a, îi regăsim numiți și pe tinerii „ofițeri de informații” Gheorghe Slăniceanu şi Ştefan Fălcoianu[4], viitori șefi ai acestui serviciu.
Noutatea adusă de prezenta cercetare este că la Ministerul de Interne exista o structură similară de informații, denumită Poliția Secretă, încă din anul 1842!Deci, acest serviciu este cu cel puțin 20 de ani mai vechi decât de cunoaște în momentul actual.
Nedreptatea istorică făcută acestei structuri a plecat în anul 1862, când, cu prilejul unei vizite efectuate la Prefectura Poliţiei Capitalei, Alexandru Ioan Cuza a recomandat prefectului Poliţiei, colonelul Nicolae Bibescu, să ia toate măsurile pentru buna funcţionare a cancelariei de renseignemente[5]. În lipsa altor documente și cercetărilor sistematice în domeniu, istoriografia noastră a preluat această dată și a transformat-o în cea a înființării Serviciului Secret al Ministerului de Interne, încercând astfel să contrabalanseze situația de la Ministerul de Război. Mai mult, „vidul” informativ de la Interne a fost umplut printr-o importanță exagerată acordată aparatului informativ și contrainformativ condus de Cezar Librecht, văzut de către istorici drept principala structură informativă a statului român, alături de serviciul de informații al Armatei Române, creat în noiembrie 1859.
Prin urmare, materialul de față își propune, pe baza unor documente inedite, să redea istoria de început a Serviciului Secretal Ministerului de Interne și locul ce i se cuvine în istoria serviciilor secretedin România, după aproape 175 de ani de la menționarea documentară a acestuia.
Crearea Serviciului Secret din România (1842 – 1858)
Documentele identificate în cadrul acestei cercetări la Arhivele Naționale ale României atestă că Serviciul Secretal Ministerului de Interne funcționează încă din anul 1842! Informația apare într-un raportal Departamentului Treburilor din Năuntrudin Principatul Țării Românești, trimis Vistieriei Țării, în octombrie 1853, în care se arată că „pentru cheltuielile Poliției Secretedin orașul Brăila este hotărâtă, prin lămurireadin anul 1842 (…) suma de lei trei mii, No. 3000, pentru fiecare an (…)”[6].
Așadar – reținem căîn anul 1842, în orașul Brăila, a existat olămurire(decizie) referitoare la organizarea și finanțareaPoliției Secrete– adică o structură statală camuflată, destinată culegerii în secret a informațiilor, cu personal specializat și buget propriu, aflată în subordinea Ministerului de Interne.
Următoarea dovadă provine din 6 octombrie 1851, ea fiind cuprinsă în raportul nr. 1199, al Obștescului Control din Principatul României, care a comunicat Distinsului Departament din Năuntrucă:„La Decretul Înaltei fostei Căimăcămii, cu nr. 11, întăritor JurnaluluiÎnaltului Sfat Administrativ Extraordinar, încheiat la 27 decembrie, anul 1848, atingător de sumele ce se cer pentru înființarea unei Poliții Secrete, cerându-se de la Secretarul [Spiațuli ?], prin adresa sa, cu nr. 3991, arată că la dânsul asemenea decret nu s-a ajunsu și că urmează a fi la acel Înalt Departament (…)”[7]. Prin urmare, avem un document care certifică o altă reglementare de finanțare a Poliției Secrete, care a avut loc în data de 27 decembrie 1848, an cu profunde semnificații în istoria noastră și a Europei. De asemenea, reținem și denumirea deRomânia–imprimată pe un act oficial încă din anul 1851!
Avem apoiraportulnr. 28276, din 15 (decembrie?) 1853, emis de șefulPoliției Capitalei, acesta reclamândDepartamentului Treburilor din Năuntruunele neajunsuri financiare pe care le-a întâmpinat în activitateComisia Secretădin subordinea sa. Șeful Poliției Capitalei preciza că avea „neapărată nevoie de două mii de galbeni pe an, așa cum a fost stabilit prin Jurnalul Înaltului Sfat Administrativ, din anul 1849, să fie puși la dispoziția șefului Poliției”[8].
La 21 ianuarie 1854, din JurnalulSfatului Administrativ Extraordinar, aflăm că s-a pus la dispoziția Poliției Capitalei suma solicitată pentru cheltuielile Poliției Secrete, respectiv 1500 galbeni[9], decizie ce a fost comunicată șefului Poliției Capitalei de către generalului-adjutant De Budberg, prin Raportul nr. 625, din 28 ianuarie 1854[10].
Pentru orașul Brăila, o nouă referire la Poliția Secretă există într-un document ce poartă data de 16 ianuarie 1854, moment când „Cârmuirea Județului Brăila” a comunicat ministrului de interne că:„Spre întâmpinarea neapăratelor cheltuieli ce revin în pricini Poliției Secrete la Brăila, Măria Sa fostul Domn (…) a poruncit să se dea, mi s-a dat cârmuitorului acestui județ, de la 1 iulie, câte lei 2000, pe lună, cu orânduiala anuală cuprinsă (…)”[11].
Facem precizarea că la Arhivele Naționale ale României se păstrează și alte rapoarte ce fac referire la diverse cheltuieli efectuate de Poliția Secretă, de pildă:4500 galbeni pentru perioada 1 mai 1851 – 1 noiembrie 1852;1500 galbeni de la 1 mai 1851-1 noiembrie 1852;la 3 iulie 1853 „s-a slobozit suma de 1500 lei” pentru perioada 1 noiembrie 1852 – 1 mai 1853;3 mai 1854, „Departamentul din Năuntru roagă Vistieria ca din suma de 1500 galbeni, destinați pentru cheltuielile Poliției Secrete, să fie eliberați 500 de galbeni”[12];20 mai 1855-„se dă dezlegare ca din banii cuvenitului trimestru se răspunde în primirea Dl. Administrator acelui district lei 6000, cuveniți pentru Poliția Secretă în trimestrul încetat din ghenarie și celui curent aprilie, și să ia de a lor răspundere iscălitură în condica obșteștilor cheltuieli” / semnează șeful Departamentului:N. Văleanu (?)[13] etc. Identic la 26 mai 1856, când, prin raportul nr. 5285, cârmuitorul județului Ialomița a solicitat Departamentului din Năuntru „lămurirea sumelor cuvenite orașului Călărași pentru cheltuielile Poliției Secrete”[14].
Semnalăm și raportulnr 183, din data de 4 (ianuarie?) 1857, care arată că statul român a destinat Poliției Secrete un „fond regulat pentru cheltuieli extraordinare și secrete!”, documentul având semnăturile Șefului Poliției Capitalei (Dimitrie G.), și a șefului Cancelariei (I. Kalianu ?) și adresat Onorabilului Minister din Năuntru[15].
Concluzie:documentele de arhivă demonstrează că Poliția Secretă, structură a Ministerului de Interne, funcționa încă din anul1842!fapt care, cronologic, îi dă dreptul de a fi numită cea mai veche instituție de informații din România modernă.
Serviciul Secret în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859 – 1866)
În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prima referire documentară la Poliția Secretăapare într-un Proces-verbalal Ministerul de Interne, emis la 14 ianuarie 1860, în care este precizat că:„La 2 ianuarie 1860, Consiliul[de Miniștri] a hotărât acordarea de fonduri pentru angajarea unor agenţi secreţi (…), câte doi de fiecare prefectură (…), întru întrebuinţarea iscodirii făcătorilor de rele (…), plătiţi din fondul orăşenesc cu câte două sute de lei pe lună”[16]. Documentul este extrem de important, căci el indică practic o „reorganizare” a acestei instituții, ce poate fi corelată cu Înaltul Ordin nr. 83 din 12/24 noiembrie 1859, deci o regândire a sistemului informativ al țării, atât la ministerul de Interne cât și la cel de Război.
După decizia istorică din 2 ianuarie 1860 a Consiliului de Miniștri, la București au început să sosească și primele rapoarte ale prefecților de județ, referitoare la măsurile organizatorice, numărul agenţilor secreţi alocaţi organizaţiei, activitatea de coordonare a departamentelor teritoriale cu Capitala etc.
Primul dintre ele (identificat) este raportul numărul 837, din 16 ianuarie 1860, în care Administratorul districtului Dolj a prezentat ministrului de interne următoarea situație:„Domnule Ministru, Domnul Poliţai al Oraşului, primind Raportul cu nr. 381, anunţă subscrisului că mijloacele acelei Poliţii Săcrete, constând atâtu în personajele de executare câtu şi în cei de lucrări, încâtu este peste putinţă a se ţine o corectă lucrare în atribuţiile Poliţieneşti, cerându ca spre împlinirea misiunii ce are Poliţia să se destineze un fondu convenabilu pentru Poliţia Secretă, cu care mijloace să se poată descoperi pe cei cu rele cugetări de a săvârşi vreo crimă şi altele”[17].
Tot aici dăm ca exemplu și raportul din 19 ianuarie 1860, în care prefectul judeţului Prahova, D. Grecianu, a raportat ministrului că a trecut la executarea „ordinul de a înfiinţa provizoriu doi agenţi secreţi, cu leafă de câte lei 200 pe lună, cu care să se poată face iscodirile cuvenite pentru descoperirea săvârşitorilor furtişagurilor ce adesea bântuie pe orăşeni”[18].
Conducerea, organizarea și fondurile Serviciului Secret
Momentan, nu s-a putut identifica vreun document din care să reiasă, într-o formă explicită, conducerea sau organigrama Serviciului Secret al Ministerului de Interne. De aceea, rezolvăm această problemă limitându-ne la analiza conţinutului documentelor deja identificate, având ca puncte de reper:antetul, expeditorul, destinatarul, cine a ordonat, cine a executat etc.
Putem stabili astfel că Serviciul Secret, sau Poliţia Secretă, a funcţionat în cadrul Ministerului de Interne, în subordinea directă a ministrului acestui portofoliu, care coordona activitatea prefectului Poliţiei Capitalei şi a prefecţilor de judeţ. Prefecţii erau responsabili de întreaga activitate informativă din districtele aflate în subordine şi răspundeau în faţa ministrului pentru orice problemă legată de Serviciul Secret. La rândul său, ministrul de interne îl informa direct pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Schema de funcţionare a Serviciului Secret-de la centru în teritoriu-era următoarea:domnitorul-ministrul de interne-prefectul Capitalei/prefecţii de judeţ-subprefectul-poliţaiul oraşului-agenţi secreţi (comisari).
De asemenea, mai notăm că autoritățile au dorit ca Serviciul Secret să aibă o întindere naţională încă de la început, mărturie stau documentele anterioare anului 1859 – exemplu departamentele Poliției Secrete din Brăila și Ialomița (Călărași), dar și rapoartele de bilanţ ale prefecților judeţelor Dolj, Mehedinţi, Vâlcea, Olt, Brăila şi Prahova, întocmite ca urmare a Ordinului de ministru Nr. 10593/din anul 1860, din care prezentăm mai jos două exemple:
Judeţul Dolj-adresa prefectului cu nr. 30179, din 24 decembrie 1860:„Domnule Ministre, Spre îndeplinirea Ordinului cu nr. 10593, Am onoare a alătura domniei voastre listă lămurită de întrebuinţare a creditului de lei zece mii ce mi s-a deschisu prin ordinul Domnului Ministru de Financie cu nr, 7152-pentru Serviciul Secret (…)”[19].
Judeţul Mehedinţi-raportul nr. 16232, întocmit de Prefectura Judeţului, Secţia I, la 24 ianuarie 1860, în care prefectul [Gr. Sîmboteanu] l-a informat pe ministrul de interne că „relativ la desluşirile cerute asupra sumelor întrebuinţate în Serviciul Secret al acestui judeţ, din creditul acordat (…), deşi prin depeşa Nr. 2601 mi se ordonă că pot să dispui de suma necesară pentru fonduri secrete, mi se dă în dispoziţie numai suma de 1000 [lei?] (…)[20]”. În continuare, prefectul de Mehedinți s-a plâns ministrului că nici pentru sumele promise nu i s-au acordat autorizaţiile necesare, motiv pentru care „am fost nevoit să cheltui din fondurile mele particulare suma de 200# [galbeni?] pentru întreţinerea Poliţiei Secrete ce s-a întocmit în tot judeţul şi Oraşu”[21].
Alte documente care redau organizarea şi funcţionarea în teritoriu a Serviciului Secret provin din perioada 1864-1865. Un exemplu este telegramacu nr. 6625, din 16 mai 1864, trimisă de prefectul judeţului Prahova, J. Negulescu, ministrului de interne, în care acesta a rugat să i se „acorde urgent lei şase mii pentru a-i întrebuinţa în cheltuieli secrete pentru menţinerea bunei ordine în acestu Judeţu”. Telegrama are adnotată în stânga sus (aproximativ) următoarea precizare:Să se dea Dl. Prefect un mandat la suma solicitată[22].
Pentru București, o situație a fondurilor Poliţiei Secrete, în afara documentelor deja prezentate, o găsim în raportul nr. 19828, din 14 iunie 1860, emis de Prefectura Poliţiei Capitalei, în care prefectul Mişu Marghiloman a solicitat sporirea „fondului trimestrial necesar Serviciului Poliţiei Secrete de la 500 # la 1500 # [galbeni, n.n.]”[23]. La aceasta, ministrul a ordonat cu nr. 5407, din 22 iunie 1860:„Se răspunde la raportul Dumneavoastră cu nr. 19828, prin care cereţi ca cifra de 500 # pe trimestru pentru fondul Poliţiei Secrete să se ridice la suma de 1500 # și vă anunţ că se va face de cuviinţă şi se va comunica dumneavoastră osebit”[24].
O situație generală privind administrareafondui secreteste cea din 13 septembrie 1860, când Mişu Marghiloman a prezentat ministrului de interne bugetul Serviciului Secret pentru intervalul aprilie-septembrie 1860:„Domnule Ministru, subscrisul […] cont pentru cheltuielile Serviciului Secret, urmate în intervalul de la aprilie până la 1 septembrie, am onoare a-l prezenta Dumneavoastră anexat la acesta. Cifra la care s-a ridicat acele cheltuieli în tot, afară de o parte ce s-a urmat din propriile sume ale subscrisului, fiind de lei 66 010 [lei], din care având primiţi lei 28 350 se aleg 37 660 cei ce mai sunt a i se primi (…)[25]”.
De altfel, documentele de arhivă arată că pentru cheltuielile Serviciului Secret erau întocmite în fiecare lună situații justificative, ceea ce indică o contabilitate și un control riguros al domeniului, exemplu: raportul cu nr. 173, din 30 decembrie 1860[26];adresa nr. 7, din 27 ianuarie 1862, în care Alexandru Emanoil Florescu, prefectul Poliţiei Capitalei, a solicitat aprobarea fondului necesar Serviciului Secret pe luna februarie 1862 (în valoare de 7500 lei)[27]; adresa nr. 8, din 25 februarie 1862[28]; adresa Nr. 2, din 27 aprilie 1862[29]; adresa Nr. 3, din 30 mai 1862[30]; adresa din 2 ianuarie 1863[31]; adresa nr. 970, martie 1863[32]; mandatul nr. 368, din 8 februarie 1864[33]; rapoartele nr. 4, din 2 martie 1864[34] și nr. 6, din mai 1864[35] etc.
Alte aspecte privind activitatea Serviciului Secret
Ca parte a sistemului de ordine publică și siguranță națională, Serviciul Secret a activat în domeniul prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa Principatelor-Unite Moldova şi Ţara Românească. Atribuţiile Serviciului Secret derivau din cele ale Ministerului de Interne, fiind urmărite cu precădere acțiunile care aveau ca scop defăimarea: domnitorului ţării; demnităţii domniei; religiei domnitoare în ţară şi a celorlalte religii recunoscute în Principate; clerului religiilor străine recunoscute; onoarei şi demnităţii domnitorilor statelor străine şi pe reprezentanţii lor. De asemenea, agenţii secreţi ai Ministerului de Interne supravegheau și culegeau informaţii despre cei care provocau la arme; la intervenţii străine; la nesupunere faţă de lege sau la răsturnarea aşezământului fundamental al țării, sau cel al altei ţări, şi al principiului proprietăţii; sau a celor care agitau la ură şi la dispreţ faţă de acţiunile guvernului; atacau moralitatea şi onoarea publică; ultragiau demnitatea Camerei Legiuitoare sau a legilor votate de acesta etc.[36]
Ca exemple concrete – referitoare la activitatea curentă a Serviciului Secret – notăm:
Depeşa Telegrafică – informativă, din 12 septembrie 1860, a prefectului judeţului Giurgiu, J. Penescu, trimisă ministrului de interne: „Domnule Ministru de Interne, De la înfiinţarea Poliţiei Secrete urmăresc doi indivizi, anume Ilie Bakimirov şi Ioan Bojici, cel dintâiu cu paşaport austriac, nr. 6, iar cel de-al doilea cu paşaport rusesc, nr. 3313. Cel dintâiu trece ca dentist, dar fără să exerseze meşteşugul, iar cel de-al doilea este ataşat pe lângă dânsul, nu se ocupă cu nimic, umblă toată ziua din berărie în berărie cu […]. Alaltăieri au venit de la […] doi turci de la Telegraf, s-au închisu la o berărie şi au stat 3 ore. Astăzi, dentistul s-a dus la Rusciuk. Eu îl bănuiesc, dar paşaportul fiindu-i în regulă nu potciu numicu. Spui aceasta la cunoştinţa Dumneavoastră cu cele ce vezi bine […] mi ordonaţi. Banii fondului se[cret] mi-au ajuns”[37].
Depeşa telegrafică confidenţială, No. 12411/3155 din 9 februarie 1861, trimisă la Bucureşti de către de Prefectura Poliţiei Capitalei din Moldova: „Domnul Ministru de Interne, D. Prefect alu Poliţiei Capitalei de acolo au scris acestuia de aici că s-ar fi prins acolo doi unguri ce aveau o mulţime de proclamaţii şi alte instrucţii prin care fac apelu la revoltă, asemenea şi mai multe pachete cu adre către mai multe feţe de aici. Vă rog să-mi daţi toate lămuririle ce aveţi în acest casu şi să-mi trimiteţi toate pachetele ce au adresa către feţe aflătoare cu locuinţa în Moldova. / Ministru Panu”. Telegrama are adnotat: Lucrată la Poliţie, 13 februarie[38].
Mai mult, documentele identificate arată că agenții Serviciului Secret au avut ca sarcini supravegherea armatelor vecine și activitățile desfășurate de acestea în preajma frontierelor Principatelor-Unite. Fără îndoială că astfel de activități au necesitat o colaborare strânsă din partea Serviciului Secret al Internelor cu cel al Ministerului de Război, ceea ce indică sarcinicontrainformativeși decontraspionajdin partea celor două structuri informative ale statului român modern. Pentru astfel de activități, autoritățile au luat măsuri ca agenţii secreţi ai Serviciului Secret să fieacoperițiîn funcţii şi poziţii cheie din aparatul administrativ dispus pe linia frontierei, cu posibilitatea de a face şi scurte călătorii pe teritoriul statelor vecine (în spatele frontului), de unde agenții se întorceau cu informaţii preţioase pe care apoi le înaintau sub formă de raport către prefectul judeţului. La rându-i, acesta le transmitea ministrului de interne, care le comunica domnitorului Alexandru Ioan Cuza, comandantul suprem al Armatei române. Câteva exemple, în acest sens, sunt:Depeşa telegraficăNo. 14688/233 din 19 februarie 1861, când, în urma raportului agenţilor din subordine, Gr. Sîmboteanu, prefectul districtului Mehedinţi, l-a informat pe ministrul de interne cu privire la unele activităţi suspecte desfăşurate pe linia Dunării de către partea austriacă: „După cele ce v-am arătat, la Orşova se fac fortificaţii şi sunt să vie 12 tunuri şi şase batalioane soldaţi de la Brün. Un comerciantu îmi spuse că nişte muniţie de-a noastră, venită cu vaporul de ieri, s-ar fi popritu la Orşova, până se va primi deslegarea Ministerului Vienezu. De socotiţi necesariu ordonaţi să mergu însumi îndată şi în şase ore mă înapoiez şi vă raportez. Temerea austriecilor însă este pentru Dunărea de Josu”[39]. Apoi, adresanr. 15441 din 11 august 1864, în care prefectul judeţului Dolj a raportat ministrului de interne că: „Domnul căpitan al portului Bechetu, prin raportul său cu No. 120, îmi arată că la I Augustu curentu, pe la ora 6 dimineaţă, a trecutu pe râul Dunărea unu vapor austriacu cu 50 soldaţi otomani, care venea de la Widin şi se ducea la oraşul Rusciucu (dupe arătarea căpitanului vaporului). Am onoare a comunica Domniei Voastre aceasta cu respectu spre şciinţia (…)”[40]/ Documentul are adnotat:Spre sciinţă la dosar.
Mai deducem că sistemul informativ al Serviciului Secret dezvoltat de prefecţi pe linia frontierelor putea fi folosit şi în alte scopuri de către statul român, ca de pildă, cel al trecerii „discrete” peste graniţă a unor de agenţi utilizaţi în diferite misiuni externe. La o astfel de misiune pare a se referi și adresa grabnică nr. 3627 din 20 septembrie 1860, în care ministrul Trebilor Străine şi Secretariat al Statului al Ţerrei Românesci a intervenit la G. Costaforu, Ministru din Întru: „Domnule Ministru, Bine-voiţi vă rog a-mi trimite astăzi un ordin al Domniei-Voastre către Prefectura Judeţului Ialomiţa, ca să ia dispoziţii a lăsa liberă pe hotarul acelui judeţ trecerea în Ţearră pentru D. Sideel Englezul, care vine de la Cernavodă după ţărmul Turciei. Această vor trebuie să serve pentru grăniceri pe unde nu se află altă autoritate”[41].
Toate cele expuse – considerăm că sunt dovezi clare că structurile informative ale statului român modern au avut capacitatea de a derula activităţi specifice în mod continuu. Că pe linia Dunării, unde prefecţii au acționat ca şefi locali ai Serviciului Secret, s-a reuşit chiar organizarea unui adevăratsistem de avertizare timpurie, în stare să transmită factorilor de decizie orice modificare a „stării de echilibru”, capabil săasculte cum crește iarba, atât în interiorul cât și în exteriorul său.
La 5 mai 1865 a avut loc ceea ce poate fi numit drept unul dintre primele incidente de securitate.Conform telegramei confidenţiale cu nr. 13278, emisă de staţia Bacău, s-au raportat la Bucureşti următoarele fapte: „Domnule Ministru de Interne, Astă-noapte la 2 ore dupe miezul nopţii, Poliţia a găsitu beatu la o cârciumă pe un Vasile Popescu, arătându la mai mulţi beţivi ordine secrete cu care era însărcinatu în misie de Poliţie, ordinele le-am luat şi le-am asigurat şi vi le trimet cu espediţia. Ce se facu cu el? Ordinele [secrete] sunt semnate de Dl. Marghiloman, şeful Poliţiei. / [Telegrama este semnată de] Prefect Bacău, Krakti”[42]. Reacţia ministrului de interne se regăseşte adnotată pe aceeaşi telegramă: „Prefectului să i se scrie a lăsa liber pe acel Popescu, iar Prefectului de poliţie îi va comunica această depeşă invitând a nu mai trimite asemenea indivizi cu misiuni de Poliţie Secretă”[43]. În zilele următoare, pe acest subiect au fost schimbate alte trei adrese între prefectura judeţului Bacău, ministrul de interne şi prefectul Poliţiei Capitalei.La 11 mai 1865, prin raportul nr. 13628, în apărarea agentului Vasile Popescu s-a ridicat însuşi şeful acestuia, Mişu Marghiloman, prefectul Poliţiei Capitalei. Acesta l-a informat pe Constantin Boşianu, ministrul de interne, că Vasile Popescu era nevinovat şi că a fost victima unei înscenări puse la cale de prefectul oraşului Bacău, care dorea să se răzbune pe agenţii de la Bucureşti pentru nişte afaceri mai vechi. Prin urmare, continua Marghiloman: „Vă asigur, D-le Ministru, că acest individ este de o bună conduită şi neaplecatu la nici un viciu, precum a voitu a-i atribui D. Prefectu de Bacău”[44]. Afacerea pare să se fi încheiat la 18 mai 1865, când Prefectura Poliţiei Capitalei a primit raportul nr. 13628 de la Prefectura Judeţului Bacău, în care se preciza că „ordinele de Policia Secretă, ce aţi încredinţat acelui Vasile Popescu, subsemnatul le înapoiază Dv. pe lângă acesta într-un plic sub sigiliul cabinetului acestui Ministeriu”[45].
Acum, având în vedere cele expuse, întrebarea este cât de util și eficient a fost Serviciul Secret în activitate? Răspunsul l-au dat chiar principalii beneficiari ai Serviciului Secret – prefecții de județ. Unul dintre ei Gr. Sîmboteanu, prefectul judeţului Mehedinţi, care, în adresa de bilanţ referitoare la cheltuirea fondului secret al Serviciului Secret (pe anul 1860), a raportat astfel ministrului: „Fondul Poliţiei Secrete este foarte mic, în comparaţie cu circumstanţele de faţă, precum şi cu situaţia acestui judeţ, care fiind un punct foarte delicat între două frontiere, iar Oraşul populat de mai mulţi streini de mai multe felurite Naţii şi Culori, m-am servit cu fonduri de la însumi, a cărui ţifră se urcă astăzi aproape la suma de 200#, răspunşi Poliţiei Secrete ce am întocmit în tot judeţul şi Oraşu, deosebit de alte mici sume de care am necesitate pe toată ziua a fi dispuse unei asemenea măsuri oamenilor ce sunt îndatoraţi a frecventa toate hotelurile şi până şi cel mai de rând cârciumi, încredinţându-li-se şi oarecare sumă spre a se putea distribui prin acele locuri spre a nu fi cunoscuţi[lucrau acoperit, n.n.](…). Dar cu acest mod, Domnule Ministru, am evitat şi suprimat orice accidente ce ar fi putut să se ivească, atât locale cât şi parţiale, şi astăzi mă bucur de osebita linişte şi împăcare a tăt în judeţ, cât şi în Oraş, deşi în miezul unei populaţii de diferite culori. (…) Pentru mine însă, văzându-me ajuns în acest punctu de linişte şi împăcare a întregului judeţ, mă cunoscu deja satisfăcut”[46]
O poziție identică a avut-o și S. Voinescu, prefectul judeţului Prahova, care, la 11 ianuarie 1861, l-a informat pe ministrul de interne că „odată cu începerea Poliţiei Secrete, furtişagurile şi tâlhăriile ce mai înainte se urmau (…) s-au curmat, sperându-se că nu se va mai putea strecura, pe viitor, nedovedite” [47].
Serviciul Secret după înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza
După „monstruoasa” acțiune împotriva lui Alexandru Ioan Cuza (din februarie 1866), documentele de arhivă par a indica o anumită „diminuare” a importanței Serviciului Secret. O cauză ar putea fi Legea organizării puterii armatei, din iulie 1868, ale cărei prevederi, în scopul reducerii cheltuielilor publice, au obligat Ministerul de Război să sprijine Ministerul de Interne cu dorobanţi şi călăraşi în activitatea de realizare a ordinii interne şi siguranţei publice. La fel de adevărat a fost însă și că noul principe, Carol I, a avut unele rețineri faţă de activitatea Serviciului Secret, bănuind că acesta era utilizat în lupta politică internă.
Indiferent de cauze, constatăm că Serviciul Secret al Ministerului de Interne a continuat să funcţioneze în toată perioada anilor 1866 – 1875. Primele dovezi provin din anul 1868 și sunt legate de răscoala antiotomană a bulgarilor de la sud de Dunăre, când mai multe grupuri şi unii lideri ai mişcării bulgare s-au refugiat din Imperiul Otoman în România, de unde lansau atacuri contra turcilor. Bineînțeles, Puterea Suzerană a protestat energic și Ministerul de Interne și cel de Război din România au primit sarcina de a supraveghea şi controla fenomenul ce risca să pună în pericol situaţia internaţională a ţării noastre.
Prefecţii de judeţ de pe linia Dunării – Bolgrad, Ismail, Galaţi, Ialomiţa, Vlaşca, Teleorman, Mehedinţi, Romanaţi şi Dolj – au primit ordine directe pentru a se ocupa de problemă. La 9 iulie 1868, ministrul de interne a emis circulara confidenţială cu nr. 11328, în care prefecților li s-a atras atenția „să fie cu băgare de seamă asupra strecurării prin puncte a bulgarilor în mase. Circulă vorba că s-ar fi urmărind asemenea treceri. Fiţi cu cea mai mare veghere şi îndată ce vreunul se va părea suspectu, neavând acte în regulă, propriţi trecerea şi raportaţi la minut – trecerea în masă este cu desăvârşitu poprită”[48]
Unul din bulgarii urmăriţi de Serviciul Secret, individ de care se interesa însuşi ministrul de interne, era un anume Filip Tote „Bulgarul”. La 30 august 1868, prefectul judeţului Bolgrad a raportat că a luat toate măsurile cuvenite, precum s-au cerut întelegrama confidenţialăcu nr. 14180, dar „lipsesc cu totul mijloacele poliţieneşti, oraşul de reşedinţă neavând Poliţaiu sau comisari”, iar pentru prinderea lui Filip Tote şi supravegherea altor bulgari „prefectura ar avea nevoie de alte fonduri şi de înfiinţarea unuiPoliţaiu special”[49]. La 5 septembrie 1868, prin adresa nr. 14622, ministrul de interne i-a comunicat prefectului judeţului Bolgrad că, „în consideraţia motivelor din raportul cu nr. 6435, vă trimit un mandat pentru 370 lei pe care să-i întrebuinţaţi în afaceri depoliţie secretăpentru cazul ce ni s-a comunicat prin telegrama nr. 14180, iar pentru (…) propunerile ce faceţi prin suscitatul raport despre subprefecţi şi poliţaiu voi anunţa la timp”[50].
În final, la 21 octombrie 1868, Constantin Ciocârlanu, prefectul Poliţiei Capitalei, a raportat că Filip Tote a fost prins de către agenții Poliției Secrete, însă pentru transportul deținutului la Bucureşti existau unele probleme financiare, așa că prefectul i-a adus la cunoștință ministrului de interne că „acel fond din care ordonaţi a se plăti banii cheltuiţi cu transportul lui Filip Tote, precum şi indemnizaţia Dl. locotenent Sterie Constantinescu, nu ajunge (…), prin urmare, vă rog a-mi libera mandatul”[51]. La 24 octombrie 1868, prin adresa nr. 18332, ministrul de interne i-a răspuns Prefectului Poliţiei Capitalei: „Ministerul neavând alte fonduri din care să se răspundă la asemenea cheltuieli, dacăfondul secretpe luna curentă este epuizat, să se achite aceste cheltuieli din suma ce se va primi pe luna viitoare”[52].
Alte documente referitoare la activitatea Serviciului Secret provin din prima parte a anului 1871. Este vorba de un set de telegrame confidenţiale, adresate ministrului de interne de către diverși prefecţi, având ca subiect mişcările şi agitaţiile antimonarhice, moment când s-a zvonit că principele Carol I ar fi abdicat. Cu acest prilej, situaţia din teritoriu a fost monitorizată personal de către Lascăr Catargiu, care îndeplinea funcțiunile de ministru de Interne şi preşedinte al Consiliului Miniştrilor.
La 23 martie 1871, dl. Negulescu[53], prefectul judeţului Prahova, l-a informat pe Lascăr Catargiu că pentru menţinerea ordinii publice în oraş era nevoie de suplimentarea numărului de dorobanţi, din cauză că „Poliţia oraşului [Ploieşti] este tot slabă”, iar pentru a face faţă situaţiei: „Am organizat o mică Poliţie Secretă şi vă rog a-mi pune la dispoziţie ceva fonduri, căci astfel nu voi putea face nimica”[54].
În aceeaşi zi, 23 martie 1871, Lascăr Catargiu a răspuns prefectului de Prahova (prin raportul nr. 3905) anunţându-l că: „Ministerul de Interne a luat înţelegere cu Ministerul de Război de a trimite la Ploieşti un batalion sub comanda dl. colonel Costaforu. Veţi fi cu toată privegherea pentru menţinerea bunei ordini, cu aceasta vă trimit un mandat de lei 500 şi vă invit să fiţi cât se va putea de economu, căcifondul[secret] pentru asemenea cheltuieli este foarte mărginit”[55]
Următorul dosar care face mențiune la Poliția Secretă provine din ianuarie 1875 și relatează despre un alt incident din interiorul Serviciului. De această dată, prefectul Poliţiei Capitalei, Constantin Moret de Blaremberg, a reclamat lui Lascăr Catargiu, ministru de interne, că fostul prefect al judeţului Vlaşca, Gr. Murat, la plecarea din funcție „nu a predat decât şapte din cele zece insigne confecţionate pentru uzulAgenţilor Secreţi ai Poliţiei(conform raportului Nr. 16948, din 18 august 1871), iar lipsa lor de la destinatar este în prejudiciul Poliţiei, deoarece aceia care le-ar putea poseda ar putea să reprezinte autoritatea poliţienească nu numai în judeţe, dar chiar şi în Capitală, beneficiind astfel de autoritatea ce-i dă insigna, fără a da seama nimănui”[56].
Menționarea acestor insigne în dotarea agenților secreți, ca însemne ale autorității cu care erau învestiți agenții, dar și simbol al prestigiului Poliției Secrete, precum și raportul cu nr. 16948, din 18 august 1871, la care face referire documentul sus citat, ar putea fi și indicii că a avut loc o altă reorganizare a Serviciului Secret (când s-a decis confecționarea lor și instrucțiunile de utilizare). Precizăm că, pe acest subiect al dispariţiei celor trei insigne, a existat un schimb de mai multe adrese între prefectul Blaremberg şi Lascăr Catargiu, episodul fiind încheiat abia la 31 martie 1875, când Blaremberg i-a propus lui Catargiu „desfiinţarea insignelor vechi şi înlocuirea lor cu altele după modelul alăturat”.
De altfel, anul 1875 a debutat cu numeroase evenimente interne și internaționale, situație care a dat de gândit factorilor politici din țară, care aveau de îndeplinit dezideratul independenței naționale. Era deci un an decisiv pentru organizarea Serviciul Secret și chiar pentru sistemul de siguranță națională. Guvernul conservator, amenințat de opoziție (liberali) cu ample mișcări de protest, discuta aprins despre o nouăLege a întrunirilor publice. Ca ministru de interne şi preşedinte al Consiliului Miniştrilor, Lascăr Catargiu era cel mai informat om din stat, deci persoana cea mai indicată pentru reforma sistemul. În februarie 1875, Catargiu a prezentat Consiliului Miniștrilor un ampluReferat, în care a expus motivele, organizarea şi funcţionarea unuiServiciu de Siguranţă Publică! La 9 iunie 1875, Consiliul Miniştrilor din România a aprobat, prinJurnalulNo. 2, cererea de înfiinţare aPoliţiei de Siguranţă Publicăși deschiderea unui credit de 160 000 lei, „care se va acoperi din fondul de 1 milion, iar pentru anul viitor [1876] se va trece în bugetul rectificat cifra de 320 000 lei”. Documentul poartă semnătura lui Lascăr Catargiu, G. Gr. Cantacuzino, Al. Lahovari, Titu Maiorescu etc[57]
Însă, agitațiile politice de pe scena internă au blocat (se pare) demersul. La 28 noiembrie 1875, pe adresa trimisă spre aprobare lui Carol I se află adnotate următoarele: „Rămas în nelucrare – va sta la dossar. Pentru Ministru / semnează: Herișescu”.
După instalarea liberalilor la putere, chestiunea Poliției de Siguranță Publică va fi reluată de I. C. Brătianu, un „vechi client” al asociațiilor și serviciilor secrete din Europa acelor vremuri.
Concluzii
Constituirea României moderne a determinat preocupări din partea autorităților ca tânărul stat național să fie înzestrat cu instituții capabile să apere interesul național. Una dintre acestea a fost Serviciul Secret al Ministerului de Interne, pe care documentele de arhivă îl arată ca fiind extrem de activ în iscodirea făcătorilor de rele, încă din anul 1842. Activitatea Serviciului Secret era coordonatăla centru de către prefectul Poliţiei Capitalei, iar în teritoriu de către prefecții de județ. Schema de funcţionare a instituţiei a fost următoarea: domnitorul – ministrul de interne – prefectul Poliției Capitalei / prefecţii de judeţ – subprefectul – poliţaiul oraşului – agenţi secreţi (comisari).
Ca metode şi mijloace de culegere a informaţiilor, Serviciul Secret a utilizat patrulele de pază şi recunoaştere; supravegherea şi anchetarea suspecţilor, arestaţilor, refugiaţilor, dezertorilor străini, a celor care doreau să obţină viza de intrare sau de lucru în Principatele-Unite. Prefecții de județ, prin agenții Serviciului Secret, adunau date și informații de toate categoriile, dar în special pe cele referitoare la: grănicerii străini, dislocările de trupe, lucrări de fortificație de la frontiere, zone supravegheate și nesupravegheate, mișcările de populație și ale funcționarilor etc. O atenţie deosebită a fost acordată străinilor „de vază”, despre a căror intrare în ţară era informată fără întârziere Prefectura Poliţiei Capitalei.Este evident că prefecții au colaborat strâns cu reprezentanții Ministerul de Război, în special cu comandanţii grănicerilor de la „puncturi”.
Serviciul Secret al Ministerului de Interne a contribuit la întărirea administrației de stat, la cunoaşterea stării de spirit a populaţiei, a secretului de stat, a pazei şi siguranţei ordinii publice interne, a modului de desfăşurare a navigaţiei şi a exercitării dreptului suveran şi patrimonial al statului român asupra ostroavelor de pe linia Dunării. Prin colaborarea acestuia cu structura similară a Armatei se realizau acțiuni contrainformative și de contraspionaj asupra celor care atentau asupra statului și intereselor națiunii române.
Perenitatea Serviciului Secret încă din anul 1842 – demonstrează ipoteza că Partida Națională, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi guvernul au gândit o strategie a interesului naţional, că deciziile de stat nu erau luate intempestiv, ci se fundamentau pe informații temeinic analizate și verificate de către structuri create special în acest scop.
Bibliografie
Arhivele Naţionale ale României:
· Inventarul Nr. 1127, Fond Colecția Materiale Diverse, Dosar nr. 92, Înființarea și funcționarea poliției secrete, 1848-1854;
· Inventarul Nr. 2235, Ministerul de Război, 1833-1938, Cordonul Munţilor;
· Inventarul Nr. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, 1859-1867;
· Inventarul Nr. 2602, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, 1868-1879;
· Inventarul Nr. 2118, Fond 60, Ministerul de Război, Administraţia Centrală, Secţia a II-a, 1830-1875;
· Inventarul Nr. 1469, Adunarea Electivă-Legislativă a Ţării Româneşti.
· Legea presei, aprobată de Alexandru Ioan Cuza la 19 mai 1859.
1. Brestoiu, Horia; Bobocescu, Vasile, Aspecte ale activităţii de informaţii şi contrainformaţii puse în slujba luptei seculare a poporului român pentru apărarea libertăţii, formarea statului naţional şi cucerirea independenţei de stat depline, Ministerul de Interne, Serviciul Editorial, Presă şi Propagandă în Rândul Populaţiei, Bucureşti, 1977.
2. Şinca, Florin N., Din Istoria Poliţiei Române, Vol. I, Tipografia RCR Print, Bucureşti, 2006.
3. Troncotă, Cristian, România şi Frontul Secret, 1859-1945, Editura ELION, Bucureşti, 2008.
[1] Arhivele Naţionale ale României (ANR), Inv. 2235, Ministerul de Război, 1833-1938, Cordonul Munţilor, Dosar 138, f. 167. Ordin de zi către toată Puterea Armatei a României din Principatele-Unite, no. 117, anul 1859, 1 decembrie, copie după cel cu no. 83 din 12 noiembrie; Datu-sa în prezenţa noastră la Iaşi, Moldova, în 12 noiembrie, Anul Mântuirii 1859, iar al domniei noastre în Principatele-Unite cel întâi (tipărit cu caractere chirilice); Dosar 368 [
[2]Termenul era utilizat, în acea vreme, cu sensul de culegere de informații, subl. n.
[3] ANR, Inv. 2235, Ministerul de Război, 1833-1938, Cordonul Munţilor, Dosar 138, f. 176, Ordin de zi către toată Puterea Armatei a României din Principatele-Unite, no. 123, anul 1859, 14 decembrie; Dosar 368 [425].
[4] Ibidem.
[5] Vezi şi: Horia Brestoiu, Vasile Bobocescu, op. cit.; Cristian Troncotă, România şi Frontul Secret, 1859-1945, Editura ELION, Bucureşti, 2008, pp. 20-26, sau Tiberiu Tănase, Serviciile de informaţii în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în revista „Intelligence”, nr. 24, martie-mai 2013, p. 75.
[6] ANR, inv. 1127, Fond Colecția Materiale Diverse, Dosar nr. 92, 1848-1854, fila 35 (4584).
[7] ANR, inv. 1127, Fond Colecția Materiale Diverse, Dosar nr. 92, 1848-1854, fila 5 (4569).
[8] ANR, inv. 1127, Fond Colecția Materiale Diverse, Dosar nr. 92, 1848-1854, fila 48 (4588).
[9] ANR, Fond Materiale Diverse, Dosar nr. 92, fila 51 (4595).
[10] ANR, Fond Materiale Diverse, Dosar nr. 92, fila 52 (4596).
[11] ANR, Fond Materiale Diverse, Dosar nr. 92, fila 54 (4600).
[12] ANR, Fond Materiale Diverse, Dosar nr. 92, fila 59 (4604).
[13] ANR, Fond Materiale Diverse, Dosar nr. 92, fila 95.
[14] ANR, Fond Materiale Diverse, Dosar nr. 92, fila 72 (4605).
[15] ANR, Fond Materiale Diverse, Dosar nr. 92, fila 101.
[16] ANR, Inventar 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, 1859-1867, Dosarul 160/1860, Poliţia Secretă, anul 1860, fila 4 (chirilică), documentul face trimitere la Adresa nr. 130, emisă de Prefectul Poliţiei Capitalei [Dimitrie Kretzulescu, n.n.] [938].
[17] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Dosarul 160/1860, Poliţia Secretă, anul 1860, fila 1, Semnează: Administratorul Districtului Dolj [indescifrabil] şi locotenentul: Drăguicescu [?].
[18] Idem, Administratorul Districtului Prahova, D. Grecianu [?]; secretar: Is. Negulescu. Onor Domnului Ministru Secretar de Statu la Departamentul Interioru, 19 ianuarie 1860, fila 3 [937].
[19] ANR, inv 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Secţia I, Masa I, anul 1860, Dosar nr. 14, fila 219 [0267].
[22] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Biroul I, anul 1864, Dosar nr. 69, relativ la liniştea publică şi poliţia secretă, fila 70 [0311].
[23] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Dosarul 160/1860, Poliţia Secretă, anul 1860, fila 7 [943].
[25] Ibidem, filele 9-10 [946-947].
[27] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Biroul II, anul 1862, Dosar relativ la Fondul Serviciului Secret al Poliţiei Capitalei; Prefectul, Florescu / lateral dreapta este menţionat: „S-a eliberat mandatul nr 71. Conceptu de mandat dat Serv: I (vezi baza no. 2505 din dosar no. 9)”, filele 1-7 [923-931].
[28] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Biroul II, anul 1862, Dosar relativ la Fondul Serviciului Secret al Poliţiei Capitalei, fila 4 [927].
[29] Ibidem, filele 1-7 [923-931].
[30] Ibidem, filele 1-7 [923-931].
[33] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Biroul I, anul 1864, Dosar nr. 69, relativ la liniştea publică şi poliţia secretă, fila 16 [0308].
[36] Legea presei (atribuţiile ministerului de interne) aprobată de Alexandru Ioan Cuzala 19 mai 1859.
[37] ANR, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Dosarul 160/1860, Poliţia Secretă, anul 1860, fila 33 [958].
[38] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Secţia I, Masa IV, anul 1861, Dosar nr. 280, fila 32 [0292].
[40] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Biroul I Administrativ, anul 1864, Dosar nr. 69, fila 167 [0317].
[41] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, anul 1860, Dosar nr. 97, vol. II, fila 15 [0336].
[42] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Biroul I, anul 1865, Dosar nr. 58, Relativ la ordinea publică în chestie de Stat şi altele, fila 33 [0322].
[46] ANR, inv. 2601, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, Secţia I, Masa I, anul 1860, Dosar nr. 14, fila 224 [0268].
[48] ANR, inv. 2602, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, 1868-1879, Dosar nr. 157/1868, relativ la chestiunea bulgarilor.
[53] Acest Negulescu a ocupat funcţii cheie în activitatea Serviciului Secret din prefectura judeţului Prahova, fiind menţionat în documente încă din ianuarie 1861, cu funcţia de director.
[54] ANR, inv. 2602, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, 1868-1879, Dosar nr. 4/1871, Ordine publică şi susţinerea serviciului administrativ, fila 61.
[56] Idem, Dosar nr. 3/1875, fila 16 [0904].
[57] ANR, inv. 2602, Fond Ministerul de Interne, Diviziunea Administrativă, 1868-1879.
