Cum si-a capatat Caragiale renumele de spargator de cupluri si ce prietenii a distrus din pricina femeilor
Idila dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle a scris una dintre cele mai tumultuoase povesti ale literaturii romane. Pe marginea ei s-au scris munti de file, insa nimeni n-a putut contura vreodata tabloul intreg al acestei iubiri.
Promisiuni purtate dincolo de moarte, amantlacuri scandaloase, scrisori de dragoste rascolitoare sunt doar o parte dintre piesele acestui puzzle amoros, care l-a inclus si pe Ion Luca Caragiale.
Istoricul Dan Falcan ne introduce in culisele acestei povesti:“In a doua jumatate a secolului al XIX-lea intre Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu si Veronica Micle s-au stabilit niste relatii nu doar literare, ci si personale, relatii care au influentat in buna parte si creatia eminesciana”.
In “Romanul lui Eminescu” (aparut-in trei volume-intre 1935 si 1936), Cezar Petrescu localiza intalnirea dintre marele poet si Veronica Micle la Viena, cu toate ca, pana atunci, se afirmase ca ei se cunoscusera la Iasi. Totul a inceput in vremea studentiei lui Eminescu si a capatat iz dulceag, sentimental, la mijlocul anilor 1870.
Era perioada in care poetul conducea Biblioteca Centrala din Iasi si lua parte, adesea, la seratele literare pe care Veronica le gazduia in casa sotului ei, profesorul Stefan Micle (mai in varsta cu 29 de ani decat ea).
Dragostea lor a avut ca borne celebrele scrisori pe care amorezii si le trimiteau si care, peste ani, au creionat exact aceasta incurcata idila. Din 1874 se pastreaza prima scrisoare dintr-un sir “fluvial”. Eminescu se exprima protocolar, semn ca intre cei doi nu se dezvoltase decat, cel mult, o pasiune nemarturisita.
Cea dintai marturie a iubirii lor si cea dintai… infidelitate!
Ulterior, intre ei se naste si marea dragoste, asa incat in 1877, cand poetul se desparte de targul Iasilor (ca sa preia la Bucuresti functia de redactor al ziarului “Timpul”), Veronica ii explica intr-un scrisoare iubitului ei de ce i-a refuzat o ultima revedere:“Nu e asa ca indiferenta mea ti-a zdrobit inima, inima plina de fiinta mea? Dar iau pe Dumnezeu de martor daca aceasta indiferenta era adevarata. Aceasta raceala prefacuta nu era decat o contrabalansare a a dragostei tale nemarginite, ce o aratai fara incetare. Privirea ta, in fine intreaga ta fiinta, fata de mine nu dovedea decat iubire”.
Intre timp insa, poetul o remarca la Bucuresti pe publicista (faimoasa in acea epoca) Mite Kremnitz, de care il va lega o pasiune trecatoare. Veronica resimte distanta afectiva care se instalase intre ea si Mihai Eminescu, cu atat mai mult cu cat in 1879 ramane vaduva, la 29 de ani, dupa moarea lui Stefan Micle.
In septembrie 1979, ea ii scrie acuzator lui Eminescu, banuindu-l ca ii adresase altei femei poezia “Atat de frageda”:“Acea poezie e simtita-si doar eu am disparut din inima ta-era oare altceva decat inima ta la care am tinut mult mai mult decat am avut aparenta?” Cu toate acestea, doua luni mai tarziu, Veronica nu ezita sa-i declare dragostea uriasa, intr-o alta scrisoare: “(…) Cat pentru mine, tu esti si vei fi pururea iubitul meu ideal“!
Astfel, spre sfarsitul anului 1879, tanara vaduva insista sa-i devina sotie poetului, dar acesta da semne ca nu-si doreste acelasi lucru.
In primavara lui 1880, Veronica schimba insa registrul epistolar si ii reproseaza ca nu o mai viziteaza la Iasi si ca ii raspunde sumar la scrisori. Pe de alta parte, cunoscand ca Eminescu este extrem de gelos, “presara”, printre randurile trimise, mentiuni cu privire la o serie de curtezani. Atitudinea sa culmineaza cu momentul in care ii cere sa intrerupa legatura si sa-i inapoieze scrisorile: “D-le Eminescu, sa nu ti se para amara scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care ma simt cuprinsa, numai cand gandesc la sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intentiunea bine meditata si bine premeditata cu care m-ai facut (abuzand de increderea mea) sa devin o groaza pentru toata lumea;caci m-ai facut ca fara rusine sa afisez relatia mea cu D-ta si multe altele pe care de mai ai putina constiinta trebuie sa te ingrozesti cand iti vei aduce aminte de ele, si care iti mai repet nu le-ai facut decat cu scopul sa-ti bati joc de mine si din cat eram de nenorocita sa ma faci astfel incat sa-mi vie nebuneala“. (Scrisoare datata 19 februarie 1880)
Eminescu catre Caragiale: “Canalia!”
In paralel, Caragiale, care fusese coleg la “Timpul” si confident al lui Eminescu, profita de aceasta situatie si incepe sa o curteze pe Veronica. Dramaturgul il stia pe Eminescu din perioada in care aceasta lucra ca sufleur in trupa de teatru a lui Mihail Pascali si, de-a lungul anilor, aflase, din marturisirile poetului, cele mai intime detalii ale relatiei cu Veronica.
Destinul face ca in 1880, Caragiale sa fie numit revizor scolar in zona Neamt–Suceava si, trecand peste prietenia cu Eminescu, o atrage in patul sau pe Micle, cu care are cateva nopti fierbinti de amor. El avea 28 de ani, era neinsurat, ea avea 30 de ani si era vaduva!
Pentru Veronica a fost o “masura a razbunarii” fata de escapadele “Eminului ei iubit”. La scurt timp, poetul afla despre tradare de la prietenul sau, Scipione Badescu (ziarist botosanean), iar Titu Maiorescu ii ofera confirmarea: ”Eminescule, iarta-ma, te rog, de sfasierea de care stii ca ti-o pricinuisi, dar aceea pe care ti-ai ales-o drept tovarasa de viata nu merita aceasta cinste. N-o merita. Inainte de dumneata a fost… prietena altora, a fost si a lui Caragiale. A avut-o si el. Mi-a marturisit chiar el”.
De altfel, Maiorescu i-a relatat de-a fir a par episodul acela si lui Alexandru Bratescu Voinesti, spunandu-i ca “Luceafarul” literaturii romane ar fi izbucnit la adresa tovarasului sau, Caragiale, in momentul in care a fost informat despre escapada acestuia: “Parca il vad si acum. Eminescu si-a dus mana la gura si a zis “Canalia!” Apoi a plecat. Multa vreme nu l-am mai vazut”.
Aventura Veronicai marcheaza si prima “ruptura” dintre ea si marele poet, care nu dureaza insa decat pana in primavara lui 1881. Suficient ca in viata Veronicai sa-si faca loc nu doar Caragiale, ci si poetul bucurestean Iuliu Rosca. Cu toate acestea, ea redeschide sirul scrisorilor catre Mihai: “(…) Iti scriu si-ti spun ca mi-esti drag, ca te doresc, c-as vrea sa te vaz macar pe strada, o clipa si numai o clipa (…)“. Iubirea lor se reinnoada, asa incat in 23 si 26 decembrie 1881, Veronica aseaza pe hartie randuri din care transparea inca o dragoste puternica.
In aceleasi scrisori, ea face trimitere si la Caragiale, pe care il acuza ca refuza sa-i inapoieze corespondenta. “Dl. in chestiune (n.n.-Caragiale) poate sa zica orice-i va placea, eu am bagat de curand seama ca e de rea-credinta! El mi-a marturisit ca-i este rusine sa-mi spuna pana la ce punct ma iubeste si e gelos si se teme ca ma va pierde“.
Caragiale despre Eminescu: “Gelos, ciudata amestecatura!”
Drept raspuns, poetul o anunta ca a avut o altercatie, in societate, cu fostul prieten Caragiale, care-i tradase increderea si, pe de alta parte, arata clementa fata de infidelitatea vaduvei: “Pe domnul in chestiune, l-am bruscat in societate, dar a tacut frumusel ca un om de nimic ce este (…) Cere-i scrisorile si raspunde-mi apoi daca ti le-a trimis sau nu. (…) Nu te mai indoi ca e de rea credinta. E un om care nici nu poate fi altfel”.
Altercatia avusese loc acasa la Titu Maiorescu, in preajma Craciunului acelui an. In arhive, nu s-a conservat nicio marturisire de-a lui Caragiale despre acea rafuiala, dar exista mai multe insemnari prin care dramaturgul si-a zugravit bunul prieten: „L-am cunoscut (n.n. – pe Mihai Eminescu), am trait langa el, foarte aproape vreme indelungata si stiu cat de mult pret punea pe placerile materiale ale vietii. Am fost de multe ori confidentul lui. (…) Ciudata amestecatura! – fericita pentru artist, nefericita pentru om!
(…) Asa, odata, ca intotdeauna, inamorat si fara un ban, a venit de dimineata la redactie foarte amarat: avea acu, numaidecat, “nevoie de o suma insemnata; daca n-o gasea, se-mpusca”. N-a voit sa ne spuna de ce anume acea suma si de ce atata graba, a refuzat sa mearga sa pranzim ca dupa obicei impreuna si a disparut dintre noi. Seara, se afla… unde? la bal mascat la teatru. Trepadase toata ziua dupa camatar; il gasise, din norocire; luase iar bani cu procente orbesti; isi cumparase un rand de haine de lux, cilindru, botine de lac, manusi galbene, si, deghizat astfel cat putuse mai bine, umbla de colo pana colo, amestecat in multimea de gura casca. Urmarea foarte gelos pe persoana gandurilor lui, care avea o patima nespusa pentru flirt sub masca si domino – lucru ce, prin trivialitatea lui, lovea pe poet si-n amor si-n mandrie”.
Trecand oarecum peste aventura dintre Veronica si Caragiale, in ianuarie 1882, Eminescu ii marturisea iubitei: “Asculta, draga, toti mi-au interzis ca sa-ti scriu, caci ziceau ca purtarile tale sunt nedemne pentru un raspuns din partea mea“. Privitor la aceste randuri, istoricul Dana Falcan afirma ca Maiorescu il sfatuia adesea pe Eminescu sa se indeparteze de “aceasta dragoste bolnavicioasa”, considerand ca Veronica este o “femeie usuratica”.
Poetul l-a amenintat pe tradator cu… “un glonte”
Corespondenta dintre cei doi nu s-a intrerupt, dar, dupa momentul Caragiale, dragostea lor a pastrat mereu stigmatul infidelitatii. Chiar daca Veronica a insistat si in anii urmatori ca ei sa se casatoreasca, legamantul lor n-a avut loc niciodata.
In 28 februarie 1882, Veronica incerca sa-i recastige increderea si ii expunea o intalnire pe care o avusese cu Ion Luca Caragiale: “Intr-adevar, recunosc ca fiinta mai arhicanalie – dupa cum ai numit-o tu! – nici ca poate sa mai existe vreuna. L-am intalnit azi (n.n. – pe Caragiale). Mi-a zis ca eu nu ti-am marturisit pacatul meu decat ca sa sfaram prietenia ce exista intre tine si el – et il m’a traite un peu par dessue la jambe! Il enrage! (n.n. – si m-a luat peste picior. A turbat!) Eu m-am facut ca nu stiu ca el a clampanit pe la usa pe la mine si l-am intrebat “Ce v-ati facut aseara?” El mi-a raspuns: “Nu se spune!” Apropo, zice: “Hai, ai sa-l faci pe Eminescu sa se bata cu mine, sa ma impuste” si cate alte prostii… (…) Mi-e groaza de tot ce poate fi capabil acest om”.
De cealalta parte, la sfarsitul lui februarie 1882, Eminescu ii trimitea acea tulburatoare scrisoare prin care declara inchis subiectul casatorie: “Bolnav, neavand nici o pozitie sociala sigura prin care sa-ti pot pregati un trai modest si poate fericit alaturi de mine;sarac, precum stii ca sunt, si avand pururea grija zilei de maine, tu crezi ca as putea fi atat de nelegiuit sa pot veni langă tine si sa nu vreau sa viu… Eu nu ma opun fericirii tale;daca crezi ca un alt mod de viata ar fi mai bun pentru tine. Nu vad nici o perspectiva deocamdata de-a trai impreuna, pentru ca nu mi s-a oferit pan-acum nimic in Iasi cu care-as putea duce o viata convenabila cu tine, si in mizerie nu voi sa traiesti. Un lucru crede-l. Nu voi iubi niciodata o alta femeie“.
Usor, usor, dupa ce in octombrie 1881, Veronica il instiinta ca are ganduri de sinucidere, iubirea lor s-a stins. Caragiale facuse si el un pas inapoi in privinta tinerei vaduve, poate temandu-se si de amenintarile poetului care-i promisese “un glonte”.
Eminescu se imbolnaveste iremediabil, se intoarce la Iasi, dar pasiunea dintre el si Veronica nu se mai reaprinde. Ba, dimpotriva, Iacob Negruzzi consemna in marturisirile sale ca ea “obisnuia sa aiba tovarasia unor ofiterasi” si ca boala poetului i-ar fi fost indiferenta. In 15 iunie 1889, Eminescu a murit asadar cu sufletul insingurat, iar, 50 de zile mai tarziu, Veronica s-a sinucis la Manastirea Varatec.
Nici in ziua mortii, poetul nu l-a mai iertat pe Caragiale. A fost afectat atat de profund de aceasta tradare venita din partea prietenului sau, incat – potrivit istoricului Dan Falcan – ar fi ilustrat intreaga poveste in capodopera sa, “Luceafarul“. “In 1912, Alexandru Bratescu Voinesti a lansat zvonul ca Luceafarul este povestea de dragoste dintre cei trei. Eminescu este Hyperion-geniul, Caragiale este Catalin, Veronica este Catalina, iar Maiorescu este Demiurgul”, puncteaza Dan Falcan.
A murdarit si prietenia cu Nottara
De altfel, Caragiale era recunoscut in epoca drept un “mare crai”. Din cauza slabiciunii lui pentru femei a compromis nu doar prietenia cu Mihai Eminescu, ci si cu faimosul actor Constantin Nottara.
“Nu avea imaginea unui playboy ori unui dandy de salon, insa a fost toata viata un afemeiat”, il descrie istoricul Falcan.
Mai mult, scriitorul Cristian Teodorescu atrage atentia ca “Toata lumea care vorbeste despre povestile de amor ale scriitorilor simte nevoia sa inceapa cu Eminescu, dar eu cred ca mai bine ar fi sa incepem cu Caragiale. Era un tip care, intr-adevar, a avut palmares. Dar care, in acelasi timp, a avut si un soi de onoare. S-a incurcat in tinerete cu o doamna oarecare, pe care a si parasit-o, de altfel, fara mari scrupule. Doamna aceea i-a facut un copil. Tanarul Caragiale a înfiat frumusel copilul si l-a trecut pe numele lui. Si copilul ala s-a intamplat sa fie chiar Mateiu Caragiale”.
Daca ne referim concret la “palmaresul”, adus in discutie de scriitorul Cristian Teodorescu, una dintre suculentele povesti legate de Caragiale s-a petrecut intr-o casa impunatoare, de pe actualul Bulevard Dacia din Bucuresti, la numarul 105. Acolo locuia, in acea epoca, actorul Constantin Nottara, o figura marcanta a teatrului romanesc.
Caragiale si Nottara erau colaboratori si prieteni la catarama, fapt care nu l-a impiedicat pe dramaturg sa-I faca ochi dulci sotiei actorului, Amelia Welner. “Nenea Iancu” a lasat principiile deoparte, inca o data, si a ispitit-o pe doamna Nottara, actrita si ea. Intalnirile amoroase se consumau chiar in patul conjugal al familiei Nottara, pana cand, inevitabil, sotul incornorat a aflat de adulter.
Intr-o dupa-amiaza, cand nimic nu anunta “furtuna” pe Bulevardul Dacia, Nottara (despre care amantii credeau ca este plecat in turneu) a deschis usa dormitorului conjugal si si-a gasit partenera de viata, pe jumatate dezbracata, in pat, langa Caragiale. Culmea e ca dramaturgul ii si purta, fara jena, halatul si papucii lui de casa, lucru care l-a determinat pe actor sa aiba o replica monumentala: “Coane, am inteles sa-mi iei nevasta, dar si halatul, si papucii?!“
Presa vremii, respectiv ziarele Democratia si “Romania Libera”, a relatat scena: “Balamuc la Teatrul National din cauza boroboatelor directorului (n.n.-I.L.Caragiale). Scandalul pornise de la surprinderea directorului, de catre Nottara, in patul sotiei sale, actrita Amellia Wellner, cu care era casatorit inca din octombrie 1883“.
Din acest moment, nimic n-a mai putut reface relatia dintre ei, dovada ca, mai tarziu, cand Caragiale a fost numit director al Teatrului cel Mare, acolo unde Nottara juca, cel din urma si-a dat demisia.
Portrete care au ramas in istorie
Ion Luca Caragiale (1852-1912) – autorul pieselor de teatru “D-ale Carnavalului“, “O scrisoare pierduta” sau “O noapte furtunoasa” sau al dramei “Napasta” este unul dintre cei mai importanti scriitori romani.
La 23 de ani, i se naste primul sau fiu, Mateiu Caragiale (autorul romanului “Craii de Curte Veche“). Se desparte insa de mama acestuia si se insoara cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din acest mariaj vor rezulta trei fete (doua au murit la varste fragede) si inca un baiat.
In 1901, este acuzat ca ar fi plagiat “Napasta“, are loc celebrul proces “Caion” si, dupa ce-l castiga, paraseste Romania si se muta cu intreaga familie la Berlin, unde se si stinge din viata in 1912.
Mihai Eminescu (1850-1889) – considerat cel mai mare poet din istoria literaturii romane, a publicat primul sau poem la varsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat la Viena ca sa-si faca studiile.
Dupa ce a revenit in tara, a inceput sa lucreze, la Iasi, in asociatia politico-culturala “Junimea“, sub obladuirea lui Titu Maiorescu. Ulterior, s-a stabilit in Bucuresti, unde a publicat, ca ziarist, pentru “Timpul” sau “Romania Libera“.
Dincolo de legatura sa amoroasa cu Veronica Micle, poetul traieste povesti de dragoste, mai mult sau mai putin episodice, cu Mite Kremnitz (cumnata lui Titu Maiorescu), Eufrosina Popescu (o juna artista) sau Celopatra Poenaru (fiica pictorului C. Lecca).
Veronica Micle (1850-1889) – nascuta (sub numele de Campeanu) in Bistrita, s-a stabilit la Iasi impreuna cu mama ei, iar, la 14 ani, se casatoreste cu profesorul Stefan Micle, devenit, apoi, rector al Universitati din “capitala Moldovei”.
Pana la inceputul anilor 1870, cand il intalneste pe Mihai Eminescu, aduce pe lume doua fete. Ramane vaduva in 1879 si, dupa o idila involburata cu marele poet, se sinucide in 1889, la Manastirea Varatec, inghitind o sticla cu arsenic.
Titu Maiorescu (1840–1917) – a fost fondatorul “Junimii”, avocat, critic literar, eseist si politician. Intre anii 1912 si 1914, a detinut functia de prim-ministru al Romaniei, ulterior ocupand si scaunul de ministru al Internelor.
El este autorul faimoasei teorerii a “formelor fara fond”, fiind considerat sustinatorul operelor lui Eminescu, Ion Creanga, Caragiale si Ioan Slavici.
