Adevărata istorie (a românilor sau a altora)

„Adevărata istorie a românilor” – am întâlnit aceste cuvinte într-o scrisoare primită la redacție de la un cititor (căruia îi mulțumim, pe această cale, pentru cuvintele frumoase). Istoricii însă ar trebui să se ferească de această idee: o istorie adevărată – a românilor sau a altora – nu există, pentru simplul fapt că nimeni nu poate ști cu certitudine ce s-a întâmplat în trecut. Ca istorici, trebuie să învățăm să acceptăm această idee, chiar dacă pare că ne subminează meseria.

Ca disciplină umanistă, istoria are acest dezavantaj în fața științelor exacte: ea nu e exactă. Nu că n-ar fi existat istorici care au crezut că pot aduce istoria la același nivel cu disciplinele exacte, considerând că pot scrie istoria așa cum a fost. Este vorba de generația lui Leopold von Ranke, istoric german de secol XIX, cel care a pus bazele metodologiei moderne de cercetare a istoriei. Vizionarul Ranke a spus că istoricii trebuie să renunțe la discursurile romanțate ale istoriei și să scrie exclusiv pe baza surselor scrise, credibile. Problema cu aceste surse e că ele sunt mai subiective decât am crede. 

„Istoria nu este realitate, ci reprezentare.” (Jocul cu trecutul, L. Boia) 

Pentru că istoria nu este o știință exactă, discursurile istorice evoluează în funcție de epocă. Dacă o lege a fizicii de la 1800 este aceeași și în 2015, nu același lucru se poate spune despre istorie. Să luăm, spre exemplu, cazul Franței. O istorie a Războiului de 100 de ani, scrisă la începutul secolului XIX (în perioada istoriografiei romatice) este diferită de o istorie a aceluiași război, dar scrisă spre sfârșitul secolului, când scena istoriografiei era dominată de Școala Critică. La fel, astăzi citim un alt discurs istoric despre Războiul de 100 de ani. Niciuna dintre aceste istorii nu este greșită, așa cum niciuna nu este 100% valabilă. Diferă perspectiva istoricului, mentalitatea acestuia și întrebările pe care și le pune. 

Ce facem cu istoria românilor? 

În România ultimilor ani dezbaterile pe probleme istorice sunt din ce în ce mai intense și întotdeauna cineva bate cu pumnul în masă insistând că are dreptate, că deține adevărul și că ceilalți falsifică istoria. Cazul dlui. Boia este cel mai cunoscut, acesta fiind acuzat în nenumărate rânduri că discursul său de tip demitizant afectează în mod negativ percepția românilor asupra propriei istorii (de parcă viața noastră de zi cu zi s-ar schimba cu ceva dacă aflăm că Mihai Viteazul nu gândea în termeni de națiunea română la 1600). Să nu uităm însă că acest tip de discurs istoric – care încearcă să privească lucrurile dincolo de mitologiile naționale (care nu sunt condamnabile, dar pur și simplu trebuie să recunoaștem că ele există) – se practică în toată lumea. Nu suntem un caz unic, nu este România țara istoricilor lipsiți de patriotism care s-au hotărât să calce în picioare istoria națională. 

Faptul că istoria este un subiect atât de sensibil este o moștenire a comunismului – și, ca multe altele, e greu să ne asumăm acest lucru. Regimul Ceaușescu a folosit intens istoria ca instrument de propagandă naționalistă (la rându-i, un instrument de legitimare). De aceea, multor români – istorici și oameni de rând – le este foarte greu să se desprindă de acel mod de a privi istoria, cel în care există un singur adevăr istoric. Să ne gândim, măcar, la un lucru: și-n istorie, ca și-n alte discipline, se ajunge la o cunoaștere mai aprofundată contestând ceea ce se știe deja, punând alte întrebări, căutând alte răspunsuri. Dacă istoria așa cum am învățat-o la școală ar fi cea adevărată, atunci n-ar mai avea rost să cercetăm nimic și-am rămâne cramponați într-o gândire învechită.