Istoria deschisă a agenţilor acoperiţi

Definirea statutului de „agent sub acoperire” este dificilă, deoarece, de-a lungul vremii, acestuia i s-au atribuit funcţii variate;un lucru este însă cert:această entitate este una dintre cele mai vechi din evoluţia mediului informativ. Mai mult, practica agenţilor sub acoperire însoţeşte întreaga istorie a activităţilor informative. Ea s-a păstrat şi s-a îmbogăţit pe parcursul timpului, conservându-și actualitatea şi făcând parte dintr-o istorie deschisă a serviciilor de informații. Această evoluție a preocupat nu numai specialiştii, dar şi mediile de informare în masă. De aici, de multe ori, informarea marelui public a dat loc la răstălmăciri, exagerări sau chiar manipulări politice…

De-a lungul vremii, termenul de „agent acoperit” a cunoscut o evoluţie sinuoasă, în funcţie nu numai de contextul informativ, ci şi de cel politic.În general, se admite că o persoană în această postură este un agent care,  din însărcinarea unei agenţii/serviciu de informaţii/contrainformaţii, îşi ascunde identitatea reală sau îşi asumă una nouă, în scopul de a se infiltra într-o organizaţie, structură (politică, socială, media), pentru a capta încrederea membrilor acestora, în vederea obţinerii de date confidenţiale sau în vederea desfăşurării unor acţiuni viitoare de manipulare.

În ceea ce priveşte agenţii care acţionează peste hotare (dar şi pe plan intern), există două feluri de „acoperire”:cea oficială, care se referă la deghizarea unui ofiţer de informaţii în diplomat sau într-un alt tip de funcţionar guvernamental, şi cea neoficială, în cadrul căruia agentul își însuşeşte diverse identităţi (jurnalist, om de afaceri, turist).

Fiecare dintre aceste posturi îşi are avantajele şi dezavantajele sale. În ceea ce priveşte atuurile agenţilor acoperiţi neoficiali(în terminologia americană şi a NATO-NOC), de care ne vom ocupa cu predilecţie, se pot menţiona accesul la cele mai variate medii şi libertatea sporită de mişcare. Dezavantajele constau în faptul că această categorie de agenţi trebuie să îşi asigure singură mijloacele de subzistenţă, iar comunicarea cu Centrala este mai dificilă în condiţiile în care, faţă de prima categorie, nu dispune de canalele diplomatice. Totuşi, în ciuda acestor dificultăţi, categoria agenţilor acoperiţi neoficiali este considerată drept una dintre sursele cele mai importante de informare şi de influenţare atât plan intern, cât şi extern. De cele mai multe ori sunt folosite persoane care fac parte deja din organizaţiile, structurile vizate, fără a li se cunoaşte statutul real, dar există şi cazuri în care are loc o acţiune de infiltrare ulterioară, care constă în crearea pentru viitorii agenţi acoperiţi a unei noi identităţi, a unei legende, biografii fictive. Agenţii sub acoperire neoficialăacţionează şi pe plan intern, mai ales în sferele politice (partide, organizaţii sociale) sau în acelea de influenţare a opiniei publice (mass-media).

Vom aminti câteva dintre cazurile cele mai interesante de agenți sub acoperire, ce au activat în contexte și în medii diferite, de la cel politic la cel militar, trecând prin cel diplomatic și ajungând la mass-media.

Un premergător

…este considerat a fi Eugène François Vidocq (1775-1857), cel care, în 1811, înfiinţează „Brigade de la Sûreté”, care stă la baza poliţiei politice. Cei mai mulţi dintre funcţionarii acesteia acţionau ca agenţi sub acoperire, numărul lor crescând în mod constant. Vidoq se ocupa personal de recrutarea şi instruirea acestora, el însuşi acţionând uneori în această postură. În tot cazul, este de remarcat că acest corp de agenţi sub acoperire avea atribuţii mai ales în mediul politic.

 Atribuţii similare aveau, în Marea Britanie, şi agenţii sub acoperire care acţionau în cadrul Poliţiei metropolitane, înfiinţate în 1829 de sir Robert Peel. Rolul lor era de reprimare a acţiunilor politice subversive. În 1845 este înfiinţat un corp organizat de agenţi integrat poliției, scopul său fiind de reprimare a unor acţiuni revendicative, cum a fost greva de la docurile Londrei. În cadrul acestei structuri s-a organizat un departament special în vederea anihilării atentatelor desfăşurate de republicanii irlandezi, care, cu timpul, se va specializa în reprimarea acţiunilor teroriste.

 În Statele Unite se înfiinţează, în 1906, o gardă alcătuită din agenţi sub acoperire, mai ales pentru reprimarea delicvenţei în rândurile emigranţilor italieni, o problemă ce va rămâne de actualitate multă vreme. Ulterior, ea va fi integrată Biroului Federal de Investigaţii (FBI), în atribuţiile căruia intrau şi acţiunile desfăşurate de agenţii sub acoperire de atunci și până astăzi.

Singur printre duşmani

Unul dintre cei mai importanţi agenţi sub acoperire din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, care a contribuit la salvarea vieţilor conducătorilor Puterilor Aliate, a fost un ofiţer sovietic, Nikolai Ivanovici Kuzneţov, care acţiona în această calitate în armata germană sub numele de Paul Wilhelm Siebert. Activitatea sa, desfăşurată în condiţii dintre cele mai dificile, sub securea serviciul de informaţii german Abwehr, îl putea costa viaţa. Întinsă pe o perioadă îndelungată (se pare că personalitatea sa a inspirat serialul „Singur printre duşmani”), Kuzneţov a reușit să compromită operaţiunea „Saltul cel lung”, organizată de serviciile secrete germane, la conducerea căreia trebuia să se afle cel mai important spion aflat în slujba celui de-al Treilea Reich, Otto Skorzeny.

Planul operaţiunii prevedea asasinarea celor „trei mari”, Stalin, Churchill şi Roosevelt, cu ocazia Conferinţei de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943). Operațiunea a fost zădărnicită de Kuzneţov, care a aflat din întâmplare, de la un ofiţer SS cu înclinaţii bahice din armata germană, Hans Ulrich von Ortel, de planificarea acesteia. Imediat, serviciile secrete ale Aliaţilor au luat contramăsuri:au fost descifrate comunicaţiile secrete germane, ceea ce a dat posibilitatea localizării imobilelor ce urmau să fie folosite de agenţii lui Skorzeny. După o vizită la Teheran, acesta şi-a dat seama că operaţiunea era compromisă, astfel încât ea a fost contramandată. În ceea ce îl priveşte pe Kuzneţov, el este considerat o figură legendară a spionajului sovietic, fiind decorat post mortem cu ordinul „Erou al Uniunii Sovietice”.

La cel mai înalt nivel

Se pare că agenţii sub acoperire au cele mai multe şanse de a penetra nivelele politice cele mai înalte, chiar şi în state cu servicii de contrainformaţii deosebit de active. Acesta este și cazul lui Günter Karl-Heinz Guillaume (1927-1995), care, după ce fusese membru al partidului nazist, e recrutat de serviciul de informaţii al Republicii Democratice Germania, STASI, fiind probabil şantajat cu trecutul său. În 1956 este trimis împreună cu soţia sa, Christel, şi ea ofiţer STASI, în Republica Federală Germania, devenind „agenţi clandestini”, sub acoperirea de jurnalişti. Primesc ordinul să adere la Partidul Social-Democrat şi fac parte din diverse organisme de partid, municipale. În 1969, cancelarul Willy Brandt este avertizat în legătură cu loialitatea lui Guillaume. Totuşi, din 1972, acesta face parte din secretariatul cancelarului, având acces la documente dintre cele mai secrete, pe care le pune la dispoziţia STASI. Desigur, acţionează şi ca agent de influenţare pe lângă prim-ministrul Republicii Federale Germania. În 1974, Guillaume îl însoţeşte pe cancelar în vizita sa în Norvegia şi Franţa.

Guillaume acţionase în postura sa de agent sub acoperire cu atâta abilitate încât s-a reuşit demascarea sa doar la avertizarea serviciului de contrainformaţii francez. Este arestat la întoarcere, în aprilie 1974, ceea ce înseamnă că el acţionase ca agent sub acoperire la cel mai înalt nivel vreme de peste doi ani, un adevărat record în materie. Guillaume recunoaşte că a spionat pentru STASI. Se dezlănţuie un mare scandal şi Brandt este silit să demisioneze. Agentul este condamnat la 30 de ani închisoare, iar în 1981 este „schimbat” contra unor deţinuţi politici din RD Germană.

 Un alt agent acoperit neoficial care a reuşit să pătrundă la cele mai înalte nivele a fost Eli Cohen (1928-1965), spion israelian în Siria. A obţinut informaţii preţioase prin relaţiile pe care reuşise să le stabilească chiar în cadrul guvernului cu Hafez al-Assad, ministru al Apărării (1966) şi, ulterior, preşedinte al Siriei (1971). Totuşi, contraspionajul sirian, în colaborare cu serviciul de informaţii militare sovietic-GRU, îl demască;şi Cohen este executat prin spânzurare la Damasc

„Folclorista”

Uneori, activitatea unor agenţi sub acoperire are un sfârşit tragic, aşa cum este cazul Tamarei Bunke (Laura Guttierez, 1937-1967), care, sub numele de cod „Tania”, a acţionat pentru spionajul est-german şi cel sovietic în Cuba „prietenă”.

Bunke studiază ştiinţe politice la Universitatea Humboldt. În acelaşi timp începe să lucreze pentru Ministerul Securităţii Statului al RD Germane (MfS) . „Acoperirea” Tamarei – era şi o femeie frumoasă – funcţionează foarte bine, astfel încât reuşeşte să reactiveze o serie de „agenţi adormiţi”, oameni de afaceri, politicieni din Germania occidentală. Conducerea sovietică și KGB-ul, care colaborau direct cu MfS, îşi făceau griji în ceea ce îl priveşte pe Fidel Castro, lider al Revoluţiei din Cuba împotriva dictaturii lui Batista. Castro a fost considerat o vreme un comunist eretic, care se arăta mai apropiat de poziţia Chinei decât de aceea a Moscovei. Mai mult, se afla sub influenţa lui Ernesto „Che” Guevara, revoluţionar de stânga, unul dintre conducătorii regimului comunist cubanez şi insurgent sud-american. Bănuind că Guevara îl influenţase şi pe Castro, pe care îl convinsese că ţara sa nu trebuia să devină satelit al Moscovei, KGB-ul o trimite în Cuba pe Bunke sub acoperirea de „folcloristă”, interesată de cântecele cubaneze pentru care se pare că manifesta reale aptitudini. Curând ea devine iubita lui Guevara, pe care îl orientează către poziţia sovietică. Sub numele de Laura Guttierez, ea câştigă tot mai multă influenţă asupra lui Guevara şi Castro, care nu bănuiau că ea era, de fapt, agentă sub acoperire. Atunci când Castro îl trimite pe Guevara în America de Sud pentru a organiza mişcări comuniste, Bunke îl însoţeşte în Bolivia, unde lucrează sub acoperirea de profesoară şi culegătoare de folclor. Odată cu Guevara, Tamara, care în acel moment era însărcinată,  este capturată şi executată, ulterior corpul ei fiind adus şi înmormântat în Cuba.

Jurnaliştii, în avangardă. Studiu de caz:Richard Sorge

Datorită posibilităţilor de informare şi penetrare de care dispun, reprezentanţii mass-media au jucat cu deosebit succes – şi continuă să o facă – rolul de agenţi sub acoperire. Desigur, unul din cele mai cunoscute cazuri a fost acela al lui Richard Sorge (1895-1944), agent acoperit al GRU, serviciul de informaţii al armatei sovietice, căruia i-a transmis informaţii de mare importanţă privitoare la intenţiile de atac ale Germaniei asupra URSS.

La scurtă vreme după recrutarea sa, Sorge devine rezident clandestin la Shanghai, sub acoperirea de jurnalist, corespondent pentru ziare germane şi americane. În 1933, Sorge este trimis în Japonia, acţionând, de asemenea, sub acoperirea de jurnalist, corespondent al cotidianului „Frankfurter Zeitung”, unul dintre cele mai importante ziare din Germania, care intrase sub influenţa Partidului Nazist. Sarcina sa principală a fost crearea unei reţele de spionaj în favoarea URSS. Activitatea jurnalistică a lui Sorge în primele luni este deosebit de intensă, ceea ce îi atrage şi aprecierea şefului Serviciului de informaţii al Ministerului de Externe japonez, Amau Eiji. Asemenea aprecieri îi vor folosi lui Sorge şi în relaţiile cu Ambasada Germaniei. Infiltrarea în Ambasada Germaniei o obţine Sorge şi în calitate de redactor al publicaţiei „Deutscher Dienst”. Printre membrii grupului lui Sorge s-a numărat un alt jurnalist, Ozaki Hotsumi, prieten cu şeful Cabinetului japonez. În ciuda acestei „acoperiri”, Sorge este în cele din urmă demascat şi executat, după ce a transmis două dintre cele mai importante secrete:data la care Germania nazistă avea să atace URSS-ul și faptul că Japonia nu avea de gând să atace Uniunea Sovietică.

Agenţi străini sub acoperire în România interbelică

Perioada Războiului Rece aduce cu sine extinderea metodei jurnaliştilor-agenţi sub acoperire mai ales ca agenţi de influenţare. Fiu al magnatului industriei cinematografice, Pierre-Charles Pathé îşi câştigă notorietatea ca jurnalist. În 1961 este recrutat de KGB ca agent acoperit de influenţare, activând în Franţa, mai ales în mediile socialiste. Din 1967, spionajul sovietic îi comunică informaţii destinate să apară în presa franceză. În 1976 primeşte sprijin financiar de la KGB pentru editarea publicaţiei „Synthesis”.În 1979 este arestat de serviciul de informaţii francez DST, surprins în flagrant delict în timp ce schimba documente cu un intermediar al KGB, şi este condamnat la cinci ani de închisoare

 Rolul de agenţi sub acoperire şi l-au asumat uneori chiar magnaţi de presă, cum este cazul lui Robert Maxwell (1923-1991), presupus agent dublu pentru Anglia (MI6) şi URSS (KGB). Prin diferite speculaţii financiare, Maxwell reuşeşte să creeze un adevărat imperiu mediatic, „Maxwell Communications”.Face numeroase călătorii în URSS, ajungând să fie suspectat de MI6 că este agent sovietic. În acelaşi timp, KGB îl suspectează că este agent provocator al MI6. Există alte presupuneri, după care ar fi lucrat şi pentru Mossad. Se pare că Maxwell a jucat un rol important şi ca agent de influenţare şi de mijlocitor de contacte discrete între liderii din Est şi Vest, după chiar mărturiile unor personalităţi ca Margaret Thatcher, dar și Ronald Reagan, care a recunoscut că Maxwell l-a convins de bunele intenţii ale lui Mihail Gorbaciov. Se pare că acest cumul de roluri pe care şi l-a asumat îi va fi fatal, căci, în noiembrie 1991, dispare într-un accident suspect, de la bordul yahtului său de lux.

 Şi în România, datorită importanţei geo-strategice pe care o prezenta ţara în perioada interbelică şi a celui de-al Doilea Război Mondial, au acţionat o serie de jurnalişti, agenţi sub acoperire, atât pentru Axă, cât şi pentru Aliaţi. Pentru Germania au acţionat Charles Philippe Gyr, dar mai ales Edith von Coler, în calitatea de corespondentă a ziarului „Deutsche Allgemeine Zeitung”,  în perioada 1943-44, postură care a fost o acoperire pentru activităţile informative şi de influenţare, ca agentă a Gestapoului.

Deosebit de activi au fost şi agenţii sub acoperirea de jurnalişti care au acţionat pentru Aliaţi, cum a fost cunoscutul reporter F. Brunea Fox, care lucra în interesul Biroul 2 francez, dar și corespondentul agenţiei engleze „Reuters”, Mac Larrencarea, agent al „Intelligence Service”. Şi Serviciul Secret de Informaţii (SSI) a folosit metoda agenţilor sub acoperire jurnalişti, cum au fost, de pildă, Camil Ring şi Ion Florin Begnescu. În tot cazul, se pare că şi în perioada contemporană rolul de agenţi de influenţare jucat de jurnalişti, atât pe plan intern, cât şi extern, rămâne de actualitate.

Agenţii sub acoperire ai Securităţii:câteva exemple

Şi Serviciile de informaţii externe ale României socialiste (DIE, CIE) au folosit metoda agenţilor sub acoperire. Astfel, profesorul Corneliu Dima-Drăgan a fost trimis în Austria în vederea organizării „Asociaţiei internaţională a etniei române” (ACIER), care, de fapt, avea drept scop manipularea emigraţiei. În 1986, el a fost asasinat în locuinţa sa din Toronto, deoarece, după unele interpretări, dorise „să arunce pe piaţă agenţi ai Securităţii”. Sub acoperirea de om de afaceri, de fapt, agent CIE, a fost trimis în Franţa Pavel Haiducu (1948-2003), care, în cele din urmă, va defecta, contribuind la demascarea unor asasinate care vizau personalităţi opozante din rândurile emigraţiei româneşti.

 Nu mică a fost surpriza când s-a descoperit că adjunctul lui Ion Raţiu în „Asociaţia Culturală a Românilor din Anglia”, Silviu Crăciunaş, deşi la un moment dat făcuse parte din opoziţia faţă de regimul comunist, se convertise în agent sub acoperire al spionajului românesc.

Legislaţia care defineşte statutul agenţilor şi îi protejează

Desigur, în perioada contemporană, odată cu dezvoltarea şi structurarea metodei agenţilor sub acoperire în cadrul a diferite organizaţii/structuri informative, fost necesară şi promulgarea unei legislaţii care să definească statutul acestora, aria lor de acţiune şi să asigure protejarea lor. În general, se poate afirma că această legislaţie este menită, în primul rând, să promoveze și să înlesnească activitatea agenţilor sub acoperire, consideraţi drept una dintre cele mai importante surse de informaţii, în vederea îndeplinirii unor sarcini legate de securitatea naţională.

Statele Unite s-au arătat printre cele mai preocupate de (re)definirea unei asemenea legislaţii („Cornell Law”), multe din prevederile sale fiind preluate şi de alte ţări, mai ales după apariţia NATO. Potrivit acesteia, un „agent sub acoperire” (covert agent) este de cele mai multe ori un ofiţer al forţelor armate sau din alte structuri, care primeşte şi atribuţii informative. Toate datele pe care le furnizează sunt protejate, având un caracter clasificat. Aceşti agenţi pot acţiona atât pe teritoriul propriei ţări, cât şi în exterior. Se prevede o strânsă colaborare a structurilor (contra) informative.

Legislaţiile privind activitatea agenţilor sub acoperire au un punct comun:desecretizarea, sub diferite forme, a persoanei şi activităţii lor este considerată un delict împotriva siguranţei naţionale, persoanele care se fac vinovate de asemenea acţiuni fiind pasibile de pedepse penale, concretizate în ani grei de închisoare. Practica a arătat că, de cele mai multe ori, cei care se expun unui asemenea pericol sunt reprezentanţii mass-media, în goana lor după ştiri senzaţionale.

„Plamegate”

Un caz recent, în care prevederile acestei legislaţii au fost aplicate, a fost acela al agentei sub acoperire Valerie Plame. Cazul a fost cunoscut în presă ca „Plamegate”, după denumirea scandalului „Watergate”, legat de spionarea adversarilor politici ai preşedintelui Statelor Unite, Richard Nixon.

Bunicul lui Plame, rabin, emigrase din Ucraina. Valerie urmase studii înalte de economie şi ştiinţe politice, era poliglotă, ceea ce i-ar fi putut asigura o carieră academică, dar ea preferă să se pună în slujba CIA, în 1985, pentru care a acţionat ca agentă sub acoperire timp de 23 de ani (un record!). Avea o acoperire perfectă, însoţindu-şi soţul, pe Joseph C. Wilson,  diplomat, în diferite misiuni peste hotare;iar soţul se pare că, măcar până la un moment, nu era informat despre această a doua faţă a soţiei sale.

Informaţiile furnizate de Plame au fost dintre cele mai importante, referindu-se mai ales la potenţialul atomic al diferitelor state. Totuşi, în 2003, intervine o lovitură de teatru:Valerie Plame îşi dă demisia din CIA, motivând că activitatea sa de agentă sub acoperire fusese dezvăluită în presă. Era vorba despre informaţiile publicate de jurnalistul Robert Novak în ziarul „Washington Post”, pe baza unor date obţinute, se pare, din interiorul CIA. De fapt, se pare că motivul real al demisiei ar fi fost şi un dezacord cu superiorii săi politici, legat de faptul că îşi permisese să informeze că Iranul nu poseda, la acea dată, armament nuclear, ceea ce nu corespundea intenţiilor administraţiei SUA de a interveni în această ţară care făcea parte din „axa răului”. Se pare că însuşi preşedintele Bush fusese implicat în acest caz.

În tot cazul, Valerie Plame a deschis o acţiune prin care învinovăţeau de trădare o serie de oficialităţi. Rezultatul:cel care contribuise la demascarea lui Plame, Libby, este condamnat la 30 de luni de închisoare şi o amendă, iar fosta agentă sub acoperire îşi continuă cariera, dar… ca scriitoare, publicând în 2007 un volum din titlul căruia reiese că ea considera că fusese trădată chiar de Casa Albă: FairGame:My Life as a Spy, My Betrayal by the White House. După acest volum, pentru care Plame a încasat o sumă apreciabilă, s-a turnat, în 2010, pelicula „Fair Game”, cu Naomi Watts și Sean Penn. Plame perseverează şi publică o serie de romane de spionaj, de unde se vede că „meseria” de agent sub acoperire, în afara unor riscuri, poate fi şi rentabilă…

Riscurile meseriei

Principalele probleme, „riscuri” legate de activitatea agenţilor sub acoperire sunt legate, pe de o parte, de protejarea identităţii acestora, de-a lungul întregii lor activităţi, iar, pe de alta, de reintegrarea lor în viaţa normală.

Practica a arătat că persoanele care acţionează ca agenţi sub acoperire sunt supuse unor pericole majore legate mai ales de izolarea în care trebuie să trăiască uneori perioade îndelungate, de pierderea identităţii pe care trebuie să o suporte, de întreruperea contactului cu mediul de origine, precum şi de unele situaţii neprevăzute cărora trebuie să le facă faţă prin proprie iniţiativă. Toate acestea pot genera o stare de stres, ceea ce poate duce la acţiuni necontrolate, la recurgerea la alcool și droguri. Practica a arătat că există şi pericolul defectării, al trecerii agentului, din motive mai mult sau mai puţin ideologice sau sentimentale, de partea cealaltă, adică de colaborarea, integrarea în organizaţiile, grupurile pe care ar fi trebuit să le spioneze. Au mai existat şi cazuri în care, ca să scape de o asemenea presiune sau din calcule politice, unii agenţi sub acoperire s-au autodemascat.

Un rău necesar?

Se părea că, în condiţiile de transparenţă de după încetarea Războiului Rece, practica agenţilor sub acoperire putea intra în desuetudine, ceea ce nu s-a întâmplat, dovada indirectă fiind aceea că, în ultima perioadă chiar, au fost deschise o serie de procese împotriva acelora care contribuiseră la demascarea unor agenţi sub acoperire. Interesul de care se bucură în continuare această temă alimentează o literatură bogată şi filme despre agenţii sub acoperire, cum este seria pentru televiziune produsă în 2010, intitulată „Undercovers”.

 Activitatea agenţilor sub acoperire, care presupune uneori spionarea nu numai a duşmanilor, ci şi a prietenilor, îi preocupă pe specialiştii domeniului informativ în mod special, mai ales în ultima vreme, când această metodă a luat o amploare deosebită. Unii dintre autorii de volume publicate despre activitatea agenţilor sub acoperire împărtăşesc opinia după care activitatea acestora, considerată ar fi indispensabilă pentru activitatea agenţiilor/serviciilor de informaţii/contrainformaţii, poate fi considerată „un rău necesar”.

 Pe de altă parte, aspectul moral al activităţii acestora poate fi pus sub chiar semnul cuvintelor lui Oliver Cromwell:„Există ocazii în care unii oameni sunt chemaţi să îndeplinească mari servicii care sunt exceptate (excused) de la legile comune ale moralităţii”.

Într-o contribuţie intitulată O filozofie repugnantă. Etică, spionaj şi acţiuni informative, specialistul David L. Perry consideră că „opţiunile tragice sunt inevitabile într-o oarecare măsură în activităţile informative. Provocarea constă în gestionarea acestor operaţiuni în moduri în care să ţină seama de nenumăratele probleme etice puse în joc, în scopul de a se evita apariţia unor tragedii”, ceea ce, să o recunoaştem, nu s-a reuşit întotdeauna. În tot cazul, trebuie să recunoaştem că istoria activităţilor agenţilor sub acoperire rămâne deschisă, fără un sfârşit previzibil…

Bibliografie selectivă

Pflaum, Rosalynd, Talleyrand and His World, 2010

Lang, Jochen von, The Secretary. Martin Bormann:The Man Who Manipulated Hitler. New York:Random House, 1979

Hyvärinen, Pekka, The Man of Finland:Urho Kekkonen’s Life, Helsinki: Werner Söderström Publications Ltd., 2000

Pimlott, Ben, Harold Wilson, Harper Collins, 1992

Bondeson, Jan, Blood on the snow: The killing of Olof Palme, Cornell University Press, 2005

Coughlin, Con, Saddam: His Rise and Fall, Harper Perennial, 2005.

Dupuis, Jérôme; Pontaut Jean-Marie, Charles Hernu était un agent de l’Est, în „L’Express”, 31 October 1996

Felix, Antonia, The Condoleezza Rice Story, Newmarket Press, 2002

Tanase, Stelian, Portretul unui spion, 13 ianuarie 2003, „Revista 22”

Popescu, Alexandru, Dicţionar universal al spionilor, Ed. Meronia, Bucureşti, 2010

James Morton, The First Detective:The Life and Revolutionary Times of Vidocq, Ebury Press, 2011

G. Marx, Undercover:Police Surveillance In America, Berkeley, 1988

M. Girodo, Symptomatic reactions to undercover work, 1991

Tony Pfaff, „The Ethics of Espionage in the Modern Age”, (http://isme.tamu.edu/JSCOPE02/Pfaff02.html)

Dr. David L. Perry, „Repugnant Philosophy:Ethics, Espionage, and Covert Action”,  „Journal of Conflict Studies”, 1995

Abram N. Shulsky, Gary J. Schmitt, Războiul tăcut. Introducere în universul informaţiilor secrete, Polirom, 2008