Cristian Grosu / Ce să ne dorim să-și dorească americanii?

(Textul de mai jos e preluarea integrală a editorialului de număr al revistei exclusiv print – cu un conținut diferit de cel al cursdeguvernare.ro – CRONICILE NR 77)

Alegerile prezidențiale din SUA Nu sunt numai despre politica internă, externă sau geopolitica liderului occidental – cu atât mai puțin despre confruntarea Kamala Harris – Donald Trump.
Într-un fel, radicalizarea din ultimul deceniu a acestei confruntări ne arată că suntem într-un punct critic: în care se joacă însăși soarta viitoare a capitalismului liberal de piață.
Iar capitalismul liberal de piață și supraviețuirea lui în lumea liberă ne privesc și pe noi.

La rând, candidații – ladies first:

Să ne uităm la oferta Kamalei Harris. Fără exercițiul socioeconomic al stângii tradiționale, dna Kamala Harris e partea extremă a Partidului Democrat – un progresism cu puternice accente woke –, astfel încât programul său economic poate fi cu greu deosebit de o agendă populistă în cel mai pur sens. Nu e de mirare că atât congresmeni democrați, cât și chiar presa de stânga atrag atenția că impactul asupra economiei e imprevizibil.

Dar nu e vorba doar de un program socialist scris fără îndemânare și fără a lua în calcul lecțiile aplicării socialismului peste tot în lume, ci și de un balans al societății către energia extremă care destramă țesutul social și dă fiori: vineri, 16 august, Curtea Supremă a SUA a respins proiectul Administrației Biden-Harris de-a lărgi drepturile studenților LGBT, prin permisiunea ca bărbații trans să frecventeze WC-urile femeilor și viceversa, precum și dreptul de-a participa la competițiile sportive ale celuilalt gen biologic.

Programul Harris acordă prioritate – în detrimentul clasificării electoratului pe scara socială – împărțirii în „bule” a societății pe criterii identitare, și nu sociale – ceea ce arată că nu mai vorbim de stânga bătrânului Biden, ci de una woke: criterii rasiale („munca de președinte e o muncă de negru” – a strigat Michele Obama la congresul democrat), de identitate sexuală sau de gen.

E drept, programul Harris conține și ceea ce lipsește – și n-a fost implementat de ani buni de conducerea democrată, și sprijin pentru săraci și pentru cei care fac muncile prost plătite – poate singurul progres al acestei agende progresiste.

De partea cealaltă, avem un Donald Trump care dă fiori tocmai prin radicalitatea reactivă: măsurile propuse de el sunt la 180 de grade față de cele ale contracandidatei, salariile trebuie să crească prin eliminarea migrației ilegale, impozitele companiilor trebuie scăzute pentru a ține economia competitivă în fața adversarilor sistemici – corporația bate totul –, capitalism radical.

În zona socială, de contrareacție la progresism, atrage atenția anunțul său că Departamentul federal al Educației trebuie desființat, iar gestiunea Educației trebuie lăsată în seama administrațiilor statale, pentru ca agenda woke să nu pericliteze meritocrația. E bine-cunoscut cazul statului progresist California, care în vară a reintrodus în școli algebra, pe care o scosese în urmă cu trei ani din considerente de „incluziune”: nu toți copiii o înțelegeau…

De politicile lui Donald Trump se tem însă cel mai mult europenii: concentrat pe Indo-Pacific și pe pericolul chinezesc, Trump somează UE să-și finanțeze singură securitatea în fața Rusiei și se arată nerăbdător pentru o pace în Ucraina, iar din punct de vedere economic vede în UE un competitor, nu un partener.

E drept, așa-numita simpatie Trump-Putin – cu care presa de stânga sperie europenii – e contrazisă, dincolo de vorbe, de acțiunile din primul său mandat: Trump e cel care a impus sancțiuni Germaniei, în cazul în care va da drumul la Nord Stream2, va umple vistieriile lui Putin și va crește dependența UE de dictatorul de la Kremlin.

Privind la aceste alegeri, vedem că nu doar americanii, ci și noi avem în față două opțiuni: o problemă de rezistență a sistemului capitalist de piață, pusă în discuție de Kamala Harris, și o problemă de politică externă care ar pune UE la cheltuială și i-ar slăbi competitivitatea economică, în cazul Trump.

Ambele probleme au în Europa corespondenți puternici în materie de partide politice și de lideri.

După ce ne-am înșelat în teoriile noastre că un război nu mai e posibil și în certitudinile pe care le avem că libertățile noastre nu mai pot cădea sub controlul inteligenței artificiale, e cazul să ieșim și din eroarea că economia capitalistă de piață nu are dușmanii ei în interior.

Noi, noi ce să ne dorim să-și dorească americanii?