Cele mai bune idei ale lui Draghi sunt cele care deranjează cel mai mult

Raportul fostului premier italian Mario Draghi, pe tema creșterii competitivității europene, este lăudabil pentru claritatea sa, pentru propunerile făcute, dar cel mai important aspect este măsura în care susține sau nu tehnocratul italian intervenționismul statului în economie, notează editorialiștii The Economist într-o opinie pe tema documentului care a făcut înconjurul Europei.

Fostul prim-ministru italian și președinte al Băncii Centrale Europene (BCE) vorbește cu autoritate, iar multe dintre propunerile sale sunt de dorit. Acestea includ piețe mai integrate, astfel încât startup-urile europene să beneficieze de dimensiunea pieței unice și de sprijinul financiar al investitorilor. Draghi dorește, de asemenea, să uniformizeze procesul de luare a deciziilor privind investițiile publice; să reducă reglementările care împovărează companiile europene; și să conecteze rețelele electrice.

Marea întrebare era cât de mult susține Draghi politicile intervenționiste dorite de mulți politicieni. Aici, fostul președinte BCE este prea indulgent, consideră editorialiștii The Economist, în fața apelurilor pentru subvenții în industriile „strategice”, cum ar fi producția de mașini, relaxarea regulilor privind concurența și ajutoarele de stat, precum și tarifele la importurile din China.

Totuși, Draghi nu este un protecționist grosolan. El admite, de exemplu, că în unele industrii Europa nu ar trebui să încerce să egaleze subvențiile externe, ci să „[permită] plătitorilor de taxe din alte țări să contribuie la creșterea consumului european”. El face deseori apel la securitatea națională, pe care o consideră o bază mai solidă pentru intervenție decât încercările de a stimula creșterea economică. Dacă Europa îi urmează sfaturile, politica industrială va fi cel puțin bine gândită și prudentă, consideră publicația.

Creșterea investițiilor la 27% din PIB, esențială

Cea mai importantă concluzie a lui Draghi este că Europa are nevoie ca investițiile din sectorul public și privat să crească de la 22% din PIB în prezent la 27%. Germania, în special, are nevoie de aceste cheltuieli suplimentare. Subvenții bine țintite, pentru cercetare și dezvoltare ar putea funcționa la nivel continental. Dar Europa de Nord are puțin interes pentru mai multe cheltuieli comune, un subiect pe care Draghi l-a abordat prudent.

O altă problemă este că recomandările sale sunt atât de numeroase încât factorii de decizie politică le vor putea selecta doar pe cele care le convin. Europa este obișnuită să se lamenteze în legătură cu „competitivitatea” și să recomande investiții în infrastructură și tehnologie: Jacques Delors a făcut acest lucru încă din 1993.

Raportul Draghi nu este o scuză pentru a arunca reglementările pe geam și a da frâu liber subvențiilor

Totuși, cheltuielile suplimentare și noile subvenții nu rezolvă numeroasele probleme structurale care necesită reforme în Europa. După cum subliniază și Draghi, continentul are nevoie de piețe mai mari, mai bune și mai integrate, ceea ce necesită o oarecare centralizare.

Dacă factorii de decizie politică ignoră acest aspect și folosesc în schimb raportul Draghi ca o scuză pentru a slăbi regulile privind concurența și ajutoarele de stat, permițând guvernelor sau UE să urmărească o agendă excesiv de intervenționistă, problemele Europei sunt susceptibile să se agraveze.

Draghi ar fi trebuit și-ar fi concentrat mesajul pe lucrurile pe care politicienii europeni nu doresc să le audă, conchide publicația.

***