Valetin Lazea / Votantul subiectiv și cauzele votului de dincolo de economie

”Anul 2024 este, pretutindeni pe mapamond, anul unor scrutinuri decisive, care pot influența soarta omenirii pe termen mediu și pe termen lung. Nicăieri nu este mai valabil acest lucru decât în Franța și în SUA, două țări esențiale pentru păstrarea valorilor democratice și ale pieței libere în lume. În aceste țări, având regimuri prezidențiale (SUA) și semiprezidențiale (Franța), realizările din ultimii ani ale liderilor Joe Biden și, respectiv, Emmanuel Macron sunt puternic contestate de o mare parte a publicului votant.

Numai că acest public nu își întemeiază votul pe date obiective privind evoluția economiei din țările respective, ci pe percepții subiective, adesea influențate de „bulele” create de social media.” – scrie Valentin Lazea în numărul 77 al CRONICILOR Curs de Guvernare – revistă exclusiv print.

Publicăm mai jos un rezumat al textului din CRONICI al lui Valentin Lazea.
(Redacția)

***

Înainte de toate, e important să luăm în considerare Piramida lui Maslow:

Conform Piramidei necesităților umane propusă de Abraham Maslow în 1943, există trei seturi de nevoi, care, la rândul lor, se divid în cinci componente:

A. Nevoile de bază:

Fiziologice (alimente, apă, căldură, odihnă);
Siguranță (securitate personală).

B. Nevoile psihologice:

Atât în Franța, pe durata președinției lui Emmanuel Macron, cât și în SUA, pe durata președinției lui Joe Biden, necesitățile de natură economică ale publicului au fost asigurate pe deplin (unii ar spune „cu asupra de măsură”, având în vedere creșterea datoriilor publice rezultate).

Pentru aceasta, ne vom referi la cinci indicatori macroeconomici și sociali, extrași din baza de date a Băncii Mondiale. În cazul Franței, vom alege ca an de start/referință 2016, anul imediat premergător câștigării de către Macron a alegerilor prezidențiale.

Pentru SUA, nu vom alege anul 2020 (acesta fiind afectat de pandemie), ci anul 2019, față de care ne vom raporta în judecarea performanței administrației Biden. Datele sunt sintetizate în Tabelele 1 și 2.

a, În ceea ce privește PIB/locuitor (exprimat în dolari), în ambele țări au avut loc creșteri robuste, în pofida șocului negativ din 2020, generat de pandemie. Astfel, în Franța, în perioada 2016-2023, PIB/locuitor crește cu circa 20% (și asta, în ciuda creșterii în acest interval a populației, pe seama imigrației). La fel, în SUA, PIB/locuitor crește cu aproximativ 25% în numai patru ani (2019-2023), ca urmare a unui amplu (excesiv) program de stimulare fiscală și în pofida creșterii populației.

Dar poate că referirea la PIB nominal/locuitor nu reprezintă cea mai bună măsură, în calculul acestuia intrând și inflația. Astfel, este de preferat să ne referim la indicatorul următor:

b, Creșterea PIB real. Atât în Franța, cât și în SUA, PIB real  („curățat” de inflație) crește cu circa 8 la sută în intervale analizate. Ce-i drept, în Franța vorbim de șapte ani, iar în SUA de patru ani, deci rezultatele din prima țară nu sunt tocmai impresionante. Totuși, vorbim de o creștere, nu de o stagnare.

Acestea fiind zise, necesitățile fiziologice de bază, atât ale francezilor, cât și ale americanilor, par să fi fost satisfăcute din ce în ce mai bine în perioadele analizate. Trecând acum la necesitățile legate de siguranța personală, observăm următoarele:

c, Rata criminalității a rămas constantă, la un nivel scăzut, în Franța (în toți anii pentru care există date), în jur de 1,1-1,2 omucideri la 100.000 de persoane. În SUA, unde prin definiție (dată fiind libertatea de a achiziționa arme) rata criminalității este mai ridicată, aceasta a crescut doar marginal, la 6,8 omucideri la 100.000 de persoane.

Nevoile de apartenență, respectiv de stimă de sine sunt strâns legate de statutul de angajat, astfel că are sens să ne uităm la următorul indicator:

4, Rata șomajului a cunoscut diminuări semnificative în ultimii ani, atât în Franța, cât și în Statele Unite. Astfel, în Franța rata șomajului a scăzut de la 10,1 la sută din forța de muncă în 2016 la 7,3 la sută în 2023. În SUA (unde, prin definiție, rata șomajului este mai mică, americanii având o mai mare mobilitate geografică și ocupațională), rata șomajului a scăzut (fusese de 4,9 la sută în 2016 și de 4,4 la sută în 2017) la 3,6 la sută din totalul forței de muncă în 2023.

Dar poate că stima de sine este influențată mai mult de creșterea inegalității în societate și de sentimentul rămânerii în urmă provocat de aceasta? Din nou, datele infirmă această ipoteză, dacă ne referim la indicatorul care măsoară inegalitatea.

5, Indicele Gini (unde valoarea 1 corespunde maximului de inegalitate, iar valoarea 0 corespunde minimului de inegalitate) a rămas relativ constant în Franța (0,319 în anul 2016, 0,315 în anul 2021) și a scăzut marginal în SUA (de la 0,415 în 2019 la 0,398 în 2021).

Tabel 1:
Franța – evoluția unor indicatori macroeconomici și sociali, 2016-2023

Sursa: Baza de date a Băncii Mondiale.

(…………………………………………)

Recapitulând, dacă PIB/locuitor și PIB real s-au îmbunătățit, iar rata criminalității și indicele inegalității au rămas relativ constante, în timp ce rata șomajului s-a ameliorat, de ce alegătorii par hotărâți să îi penalizeze la urne pe președinți, francez și, respectiv, american? Este oare din cauza deciziilor de politică internă și externă a acestora?

În materie de politică internă, ambii președinți s-au străduit (și au reușit) să țină extremele cât mai departe de sfera decizională.

În materie de politică externă, ei au fost promotorii în lume ai valorilor societăților occidentale (stat de drept, democrație, piețe libere), opunându-se regimurilor autoritare (Rusia, China, Iran), și apărând ordinea mondială postbelică. Atunci când s-au retras (SUA din Afganistan, Franța din Mali), au făcut-o din niște state unde cultura și obiceiurile locale sunt potrivnice valorilor occidentale.

(……………………………………………………………)

Cauzele votului de dincolo de economie

Dar atunci, dacă nici economia, nici politica nu pot explica lipsa de popularitate a celor doi președinți, unde trebuie căutate cauzele acesteia? În opinia noastră, există cel puțin șase cauze care fac ca votantul american sau francez să voteze subiectiv, neîntemeiat pe date clare.

1, Proliferarea social media, fenomen scăpat de sub control, a permis atomizarea societății, aceasta spărgându-se în „bule” între care nu mai circulă informația obiectivă. Fiecare individ caută pe net validarea propriilor preconcepții, fiindu-i dificil să le supună unei analize critice.

2, Ca o consecință a celor de mai sus, creșterea influenței culturii woke și a corectitudinii politice greșit înțelese, care face ravagii mai ales în campusurile universitare americane și mai puțin în cele franceze. Astfel, unele persoane sunt validate profesional/social doar pentru că sunt de culoare/de sex feminin/LBTG, ceea ce provoacă – pe bună dreptate – o reacție a celor care nu se regăsesc în aceste categorii.

Clivajele sus-amintite, întreținute de social media, îi împiedică pe indivizi să se cunoască și să definească interesul comun pentru lucrurile cu adevărat importante (economia, politica internă, politica externă), aruncându-i în luptă unii împotriva celorlalți pentru derizorii războaie culturale.

3, Cultura protestului, văzută ca o acțiune demnă de laudă, indiferent pentru ce/împotriva, față de ce se protestează. Aceasta se vede mai ales în Franța, unde sistemul educațional exultă valorile revoluționare și unde însuși imnul național îndeamnă la insurecție („Aux armes, citoyens!”). Mai nou, și America pare să se fi îmbolnăvit de acest flagel.

4, Eșecul integrării economice, sociale și culturale a imigranților. Imigranții nu constituie o problemă din cauza șomajului (acesta este în diminuare) și nici din cauza criminalității (aceasta este constantă). Mai degrabă, ei constituie o problemă deoarece au loc o respingere de către aceștia a integrării și o creare de subculturi paralele, opuse pe față culturii țării-gazdă. Statele Unite erau cunoscute pe vremuri ca un „melting pot”, în care toate diferențele naționale se estompau, rezultând cetățeni americani. Dar în prezent latino-americanii, chinezii, rușii etc. își creează comunități închise, care adesea nu au nimic în comun cu spiritul țării-gazdă. La fel, Franța, odinioară celebră pentru politicile sale de integrare, se mulțumește în prezent cu politici de „coabitare” între cetățeni de culturi complet diferite.

5, Creșterea sentimentului de entitlement, conform căruia fiecare se simte îndreptățit la anumite privilegii, chiar dacă acestea sunt nesustenabile. De exemplu, credința irațională a francezilor că vârsta de pensionare trebuie să rămână neschimbată pe vecie, chiar dacă progresele medicinei și evoluțiile demografice îi fac pe pensionari din ce în ce mai numeroși față de cei care muncesc. De fapt, cei care contestă în Franța creșterea vârstei de pensionare nu au o problemă cu Macron, ci au o problemă cu aritmetica (care, după cum știm, sfârșește întotdeauna prin a învinge). La fel, credința „Vestelor Galbene” că prețul benzinei și cel al motorinei trebuie să rămână neschimbate pentru totdeauna etc.

(………………………………………………………)

Analiza integrală poate fi citită în numărul 77 al revistei CRONICILE Curs de Guvernare.

***