Povestea medicului român care a transformat boala în subiect de film

În urmă cu 115 ani, în iunie 1899, la Paris ajungea un film realizat, cu un an înainte, într-un spital din Bucureşti. Autorul acestuia, un doctor român, extrem de apreciat în cercurile intelectuale din Europa, inova domeniul medical. Considerat şi astăzi autorul „primului film ştiinţific“, Gheorghe Marinescu folosea abia inventata artă a cinematografiei pentru a exemplifica mişcările unor pacienţi bolnavi.

E ceva straniu în aceste imagini. Ceva desprins parcă dintr-un film dadaist sau suprarealist, un fel de exerciţiu construit la limita absurdului. Până la urmă cum ar putea fi catalogată înşiruirea unor secvenţe în care un domn, îmbrăcat într-o pijama de culoare deschisă, merge de la un capăt la celălalt al cadrului de filmare? Sau nişte bătrâni, dezbrăcaţi complet, care se târăsc de la stânga spre dreapta, primul ajutându-se de un baston, în timp ce ceilalţi se străduiesc cu dificultate să-l urmeze? În fine, ce sens ar avea să prezinţi într-un film o femeie care se deplasează cu aceeaşi greutate ca şi predecesorii, ţinându-şi piciorul stâng depărtat de corp, de parcă ar exersa pasa cu latul într-un meci de fotbal?

Toate aceste imagini fac parte dintr-o trilogie cinematografică, realizată în perioada 1898-1901. Oraşul era Bucureşti, iar decorul, ce semăna mai degrabă cu o curte tipică a unei gospodării din cel mai îndepărtat ungher al României, era actualul Spital „Sfântul Pantelimon” din Capitală. În spatele camerei se afla un medic şi profesor, cunoscut la acel moment în cercurile intelectuale din Bucureşti, invitat la conferinţe prin Europa şi citat în lucrări de specialitate.

Numele său era Gheorghe Marinescu. Iar cele 2 minute şi 6 secunde, durata integrală pe care se întind cele trei filme, este considerată şi astăzi unul dintre momentele de graţie ale invenţiei cinematografiei. Despre Gheorghe Marinescu, în România, se ştiu puţine spre deloc. Puţini au aflat, bunăoară, că producţiile sale cinematografice au fost lăudate chiar de către fraţii Lumière. Sau că aceleaşi producţii sunt considerate, la un nivel covârşitor, primul exemplu de film ştiinţific realizat vreodată în lume. La Bucureşti, singura menţiune a existenţei omului de ştiinţă era o Casă Memorială, situată în zona Pieţei Universităţii. Aceasta nu mai există însă astăzi, fiind înlocuită de un cabinet medical. Iar camera de filmare folosită în perioada 1898-1901, scrisorile de la Auguste Lumière sau schiţele ştiinţifice sunt îngropate, undeva în interiorul Muzeului de Istorie al Bucureştiului.

Primii paşi spre Sorbona

Despre cariera lui Marinescu se poate scrie numai de la „amplu“ în sus. Sau, în limbajul lucrătorilor în presă, „pe bumi“: un text curgând pe toate înălţimea paginii, în care realizările, lucrările, punctele de cotitură sunt marcate cu câte o bulină, plasată la început de rând. Inginereşte, exhaustiv. Istoria a reţinut că provenea dintr-o familie modestă din Bucureşti, era orfan de tată şi încercase să respecte dorinţa mamei de a deveni preot, urmând cursurile seminarului.

A ales însă medicina – în paralel cu Facultatea de Politehnică pe care a frecventat-o doar un an – şi acesta a fost drumul pe care a mers toată viaţa. Începuturile carierei sale se leagă direct de un alt mare savant al României, Victor Babeş, în institutul căruia Marinescu avea să-şi facă ucenicia în calitate de asistent. Tot de numele lui Babeş se leagă şi primele cărţi ale viitorului regizor de conjunctură, despre muţenia isterică şi despre dilatarea pupilei în cazurile de pneumonie. La terminarea calificării, Marinescu este recomandat de către statul român pentru o bursă la Paris, unde, sub îndrumarea lui Jean-Martin Charcot, avea să aprofundeze neurologia. Câţiva ani mai târziu, Marinescu avea să devină primul român care ţinea cursuri la prestigioasa Universitate Sorbona, din Paris. O mică alinare, ce-i drept, pentru mama sa, cea care-l visase toată viaţa vorbind nu în faţa tablei, ci în faţa enoriaşilor.

Capodopera neurologiei româneşti

După nouă ani petrecuţi la Paris, Marinescu revine, în 1897, la Bucureşti. Îşi ia doctoratul şi ocupă un nou departament profesional, inaugurat pentru el la Spitalul Pantelimon. În paralel, ocupă şi funcţia de director al departamentului de Neurologie Clinică, înfiinţat la Spitalul Colentina. În acest post, unde avea să rămână până la decesul din 1938, avea să realizeze cele trei filme ce l-au propulsat din lumea ştiinţifică printre pionierii cinematografiei: „Tulburările mersului în hemiplegia organică” (1898), „Un caz de hemiplegie isterică vindecată prin sugestie hipnotică” (1899) şi „Îmbolnăvirea muşchilor” (1901). În paralel, Gheorghe Marinescu a realizat sau supravegheat studii despre epilepsie.

A folosit metode experimentale, ca transplantul şi culturile de ţesut nervos, a contribuit la localizarea formaţiunilor nervoase, a studiat fiziologia şi fiziopatologia sistemului nervos, fiind primul medic din lume care a folosit metoda encefalografică şi metoda reflexelor condiţionate în studiul isteriei, a nevrozelor sau a epilepsiei. A izolat o boală a sistemului nervos, cunoscută sub numele de sindromul „Marinescu-Sjoegren”. A fost ales membru corespondent al Academiei Române, dar şi al Academiei Franceze de Medicină. Capodopera sa medicală, considerată şi astăzi o lucrare de referinţă în domeniul neurologiei, „Celula nervoasă”, apărută în 1909, este folosită în continuare, în universităţile de profil, ca material didactic obligatoriu.

Experimentele şi gloria

Gheorghe Marinescu nu s-a considerat niciodată un regizor, sau un creator de film, în sensul realizării unei opere de artă. În jurnalul şi în însemnările sale, filmele ce i-au adus celebritatea sunt numite „studii cu ajutorul cinematografiei”. Explicat sumar, demersul lui Marinescu porneşte, nu de la o problemă medicală, ci de la una de logică. Până la folosirea filmului, bolile ce implicau aparatul locomotor erau descrise prin secvenţe, reprezentate pas cu pas pe nişte cartonaşe.

Acestea erau aşezate apoi în ordine cronologică, pentru ca privitorul să vadă şi să înţeleagă cum decurge cura sau evoluţia bolii. Problema lui Marinescu era deci una medicală abia în a doua etapă. Interesul fundamental era cel de a reprezenta, cât mai concret cu putinţă, mişcarea. Aşa se face că, la trei ani de la lansarea celebrului „Sosirea unui tren în gara Ciotat” (1895)-primul film al fraţilor Lumière, cel despre care se ştie că-i ridica pe spectatori în picioare, speriaţi de intrarea unui tren peste ei, în sală-, ecranul de cinema avea să găzduiască un alt exerciţiu al mişcării, regizat de un român.

Filmele lui Marinescu sunt construite pe un şablon. Titlul (ce explică demersul ştiinţific), prezentarea în mişcare a pacienţilor suferinzi şi, la final, modul în care aceştia se deplasează la finalul tratamentului. O cameră fixă şi nişte oameni bântuind cadrele, organizaţi ca la o piesă de teatru, târându-se la fel. Din când în când, figura lui Marinescu apare pe ecran, ghidând câte un bolnav sau ajutând un altul. Decorul este auster, iar singurul personaj ce mai apare în cele două minute filmate, în afara doctorului şi a pacienţilor, este o femeie îmbrăcată într-un costum popular.Citeste mai mult: adev.ro/n7vktj