Cum s-a născut rivalitatea anglo-irlandeză: origini și evoluție istorică

Cea mai mare parte dintre disensiunile etnice și sociale întâlnite în prezent  își găsesc rădăcinile în probleme istorice. Cazul rivalității anglo-irlandeze este un exemplu grăitor în acest sens;vorbim de un conflict întins pe parcursul a aproape opt secole, născut din dorința primilor de a exercita un control total asupra Insulelor Britanice și din rezistența aproape continuă opusă acestora de către cei din urmă.

Dacă privim doar înșiruirea de conflicte și numărul de victime aferent fiecăruia, ne putem da seama despre dimensiunile grotești pe care acest conflict l-a atins în ceea ce privește excesele făcute de fiecare parte. În ciuda faptului că relațiile curente dintre cele două state sunt relativ normale, în mentalul colectiv al celor două popoare încă persistă o antipatie vădită față de celălalt;iată care sunt originile istorice ale acesteia.

Primele cuceriri ale Irlandei și transformarea într-o problemă religioasă

Primele tensiuni anglo-irlandeze apar încă din secolul al XII-lea. În 1155, edictul papal ”Laudabiliter” dat de către papa Adrian al IV-lea(al cărui origine era engleză) îl împuternicește pe regele Angliei Henric al II-lea să intervină în Irlanda pentru domolirea conflictelor civile și reformarea Bisericii Irlandeze. Henric debarcă în Irlanda în 1171 sub acest pretext;însă nu se rezumă doar la pacificarea zonei, ci supune o parte din teritorii și le oferă fiului său Ioan sub titlul de ”Lordship of Ireland”. Acesta devine rege în 1199, titlul și implicit mare parte a Irlandei trecând sub autoritatea coroanei, urmând să fie moștenit ereditar.

Evul mediu târziu vede o slăbire a puterii engleze în Irlanda, în mare parte deoarece aceștia îsi îndreaptă atenția către Războiul de 100 de ani și apoi spre conflictele civile (Războiul celor Două Roze). În acest timp lorzii irlandezi au reușit să reacapareze puterea în insulă prin forță;dinastia de Kildare se remarcă drept familie conducătoare a Irlandei în secolul XV, devenind și aliată a regilor Angliei și primind titlul de ”Lord-deputy”. Cu toate acestea, o lege din 1494 promulgată în Parlamentul de la Dublin îl pune pe acesta sub autoritatea directă a celui englez de la Westminster.

Venirea la putere a dinastiei Tudorilor va fi cea care va schimba raporturile anglo-irlandeze. După o tentativă nereușită de rebeliune a dinastiei de Kildare în 1530, Henric al VIII-lea consideră că lorzii irlandezi au devenit aliați nestatornici și pornește procesul de recucerire al Irlandei. În 1541 Irlanda este ridicată la rang de regat iar Henric este confirmat drept rege al acesteia, dar monarhia engleză se va afla în continuare în conflict cu lorzii irlandezi rebelioși. Procesul se va extinde pe tot parcursul secolului XVI, fiind continuat de Elizabeta I și va fi completat de-abia la începutul secolului XVII sub James I.

Poate mai important este însă faptul că în această perioadă rivalitatea devine una religioasă. Sub Henric al VIII-lea începe un proces de reformare al Bisericii Engleze, prin care aceasta a ieșit de sub autoritatea papală. Irlandezii, după tradiție creștinați de Sfântul Patrick în 432, au rămas însă catolici;acest fapt a devenit o problemă pentru monarhii englezi, temători de faptul că orice încercare de restaurare a puterii catolice își va găsi suport chiar în Insule;lucru care s-a și întâmplat după cum vom vedea.

Secolul XVII – conflicte sângeroase și represiunea catolicilor

Încercarea de decatolicizare a Irlandei își are originile sub Henric al VIII-lea prin crearea Bisericii Irlandei de rit anglican, însă este accelerată începând cu secolul XVI. Atunci a început o politică de colonizare și confiscare a pământurilor nobililor irlandezi catolici;în anumite zone, denumite „plantații”, au fost împroprietăriți coloniști englezi și scoțieni protestanți în dauna acestora. Această politică a fost departe de a-și atinge efectul scontat, creând și mai multe tensiuni de natură religioasă între popoarele insulare.

Profitând de faptul că mijlocul secolului al XVI-lea a fost marcat de răspândirea războaielor religioase ce secătuiau Europa în Insulele Britanice, nobilimea catolică irlandeză se ridică împotriva Coroanei în 1641, masacrând mii de coloniști englezi și scoțieni din Plantația de la Ulster. Această rebeliune a devenit un război în toată regula, nobilimea irlandeză preluând temporar controlul asupra insulei.Situația s-a schimbat însă după ce Oliver Cromwell l-a executat pe regele Charles al II-lea și a instaurat protectoratul propriu asupra Angliei;între 1649-1653 a purtat un război sângeros pentru recucerirea Irlandei, masacrând garnizoanele irlandeze de la Drogheda și Wexford, și răspândind scoțieni și englezi protestanți pe tot teritoriul Irlandei pentru a înlocui nobilimea irlandeză catolică. Astfel, în Irlanda s-a format o clasă conducătoare mixtă anglo-irlandeză protestantă, care totuși avea în subordine o majoritate catolică a populației.

Prin urmare spiritul catolic a rămas în continuare puternic înrădăcinat în Irlanda. În 1688, regele James al II-lea Stuart, ce dorea o restaurație catolică a Angliei, a fost înlocuit cu stadtholderul Provinciilor Unite William al III-lea de Orania, într-un episod cunoscut drept ”Revoluția Glorioasă”. James se refugiază în Irlanda, acolo unde primește și sprijin militar francez de la Ludovic al XIV-lea, ce îl susținea drept în continuare monarh legitim al Angliei. În 1690 o coaliție de soldați olandezi, scoțieni, germani și protestanți francezi sub William al III-lea învinge armata franco-irlandeză a lui James pe râul Boyne, forțându-l pe acesta din urmă să fugă în Franța.

Acest episod a stârnit în rândul clasei conducătoare engleze teama faptului că Irlanda ar putea fi folosită de către francezi și Stuarzi drept un punct de plecare al unor acțiuni contra-revoluționare. Reacția a fost imediată și dură;ea a venit sub forma unui „cod penal”, în fapt un decret de lege ce viza revocarea majorității drepturilor catolicilor irlandezi. Astfel, clerul catolic a fost interzis, iar catolicii au avut interdicție de a fi aleși sau de a participa la ședințele Parlamentului Irlandez. De asemenea ei nu mai aveau acces la universități și nu mai puteau deveni profesori. Le era interzisă și o carieră în avocatură, și în același timp nu puteau cumpăra pământ sau primi moșteniri de la protestanți.

Anumite părți din prevederile acestui cod penal au fost revocate pe parcursul secolului următor, însă au antagonizat populația rămasă catolică. În același timp, clasa conducătoare anglo-irlandeză, bucurându-se acum de privilegii destul de importante, a devenit adânc înrădăcinată în structurile irlandeze;au fost însă numeroase cazuri în care admnistrarea proastă a terenurilor irlandeze au dus la un deficit de producție și implicit la efecte negative asupra țărănimii rămase catolice. Marea Foamete din 1740-1741 a produs peste 400.000 de victime în Irlanda, majoritatea provenind din această clasă.

Includerea în Regatul Unit, a doua foamete și bătălia pentru auto-guvernare

Sfârșitul secolului XVIII a găsit un Imperiu Britanic temător de efectele pierderii Războiului American de Independență. Astfel, clasa conducătoare engleză a fost ceva mai dispusă la concesii față de irlandezi, permițând creșterea puterii Parlamentului Irlandez, oferind și acces catolicilor în acesta. Sentimentul a rămas însă unul puternic anti-englez, iar clasa protestantă a fost și ea divizată de persecuțiile împotriva presbiterienilor, ce formau cam jumătate din populația protestantă a Irlandei. Adăugându-se catolicilor, sentimentul general a devenit unul mai înclinat spre egalitatea și emanciparea religioasă deplină a tuturor religiilor din insulă.

Exemplul pornit de Revoluția Franceză și-a găsit un ecou și în Irlanda;în 1798 catolicii și presbiterieni uniți s-au ridicat împotriva dominației engleze. Conflictul a fost unul sângeros, cu excese de ambele părți;în cele din urmă Coroana a suprimat revolta la trei luni de la izbucnire, iar numărul victimelor irlandeze ajunge în unele statistici și la 50.000 atât din rândul militarilor cât și al civililor, față de cele circa 3.000 de pierderi pe care le-au suferit britanicii.

Reacția a venit din nou rapid și dur;în 1800 englezii au început un proces de centralizare, desființând regatul și parlamentul Irlandei și incluzând insula în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Pentru a liniști tensiunile aferente acestei decizii, politicienii britanici din secolul XIX au făcut anumite concesii populației irlandeze, precum repunerea în drepturi a populației catolice în 1829. Rezistența naționaliștilor irlandezi a continuat printr-o serie de insurecții organizate în general de societăți secrete anti-unioniste, precum în cazul celei începute de Irish Republican Brotherhood în 1867.

Un episod marcant pentru evoluția relațiilor anglo-irlandeze în secolul XIX o reprezintă a doua Mare foamete, în intervalul 1845-1852. Producția agricolă de subzistență a țărănimii irlandeze era bazată în mare parte pe cultura cartofului;în 1845 o boală a cartofului s-a răspândit ce făcea culturile afectate necomestibile. Cei 7 ani de foamete au generat aproximativ un milion de morți, dar mai important este faptul că au demonstrat o ineficacitate a guvernului britanic de a gestiona astfel de crize în Irlanda. În urma foametei a început și un fenomen de emigrare în masă al irlandezilor, în special către Statele Unite, acolo unde la sfârșitul secolului al XIX-lea deja era formată o minoritate importantă irlandeză;aceasta a susținut financiar eforturile de scindare ale compatrioților rămași în insulă până la începutul secolului XX.

Separarea de Regatul Unit și problema Irlandei de Nord

Începutul secolului XX a marcat o creștere în acțiunile separatiste produse în plan politic. Partidul Irlandez, care a ajuns să dețină majoritatea în Camera Comunelor, a avizatt în 1912 un decret de auto-guvernare al Irlandei. Parlamentul britanic l-a promulgat în 1914 după izbucnirea primului război mondial, cu mențiunea că acesta ar urma să intre în vigoare după încheierea războiului. Dacă Partidul Irlandez a contribuit militar la acțiunile Antantei în primul război mondial alături de britanici pentru a asigura implementarea deplină a acestui act, irlandezii radicali-grupați în Irish Republican Army(IRA)-au încercat separarea încă din timpul războiului, provocând o rebeliune în 1916. Opoziția față de această mișcare a fost resimțită mai ales în nord, în zona vechilor plantații, predominant protestantă și pro-unionistă.

După proclamarea unei republici irlandeze în 1919, în 1920 parlamentul britanic promulgă un act prin care acordă auto-guvernarea Irlandei, cu excepția părții nordice mai sus menționate. IRA-ul, dorind independență deplină, a început un război de gherilă împotriva Marii Britanii în 1921;acesta a fost încheiat de tratatul anglo-irlandez din 1922, ce dizolva Republica Irlandei din 1919 și o înlocuiește cu Statul Liber Irlandez, recunoscând totodată organizarea părții fostelor plantații drept Irlanda de Nord.

IRA-ul și-a continuat însă activitatea în special în Irlanda de Nord, stat ce s-a auto-guvernat până în 1972. La sfârșitul anilor 60, acesta a profitat de tensiuni sociale ridicate și a organizat o serie de atentate și ridicări militare împotriva guvernului unionist și a autorităților britanice. După 1972, Irlanda de Nord a trecut direct sub controlul Regatului Unit, iar în 1999 autoritățile nord-irlandeze au primit o serie de drepturi sporite în Parlamentul Britanic.

Actualitatea problemei

Am specificat la începutul articolului că relațiile curente anglo-irlandeze se situează pe un făgaș mai degrabă normal. Problemele derivate însă de secolele întregi de rivalitate și conflict au în continuare ecouri în societatea britanică;situația Irlandei de Nord este departe de a fi rezolvată, teritoriul fiind într-o zonă oarecum ciudată la marginea ideii de autonomie în ultima decadă, iar serviciile secrete britanice sunt mereu atente pentru orice eventuală nouă acțiune a IRA. O incursiune în mentalul colectiv ne poate oferi însă indicii asupra resentimentelor încă existente între cele două populații insulare;astfel, la Campionatul European de Fotbal din 2012, suporterii irlandezi și-au ales drept imn melodia tradițională ”The Fields of Athenry”;versurile acesteia prezintă un personaj irlandez din timpul celei de-a doua Mare Foamete ce este deportat de Coroană în Australia deoarece a fost prins furând porumb pentru a-și asigura supraviețuirea – în general versurile critică gestionarea ineficientă de către guvernul britanic a acestei crize și prezintă repercusiunile avute asupra populației irlandeze.

Bibliografie

1. S.J. Connolly – The Oxford Companion to Irish History

2. N. Davies – The Isles:A History

3.R.R Palmer, J.Colton – A History of the Modern World to 1815

Ionuț Preda