Mişcarea Legionară vs. Ion Antonescu. Rebeliunea legionară pe străzile Bucureştiului

În septembrie 1940, pe fondul pierderilor teritoriale care au agravat la maxim situaţia politică României s-a instaurat la conducerea ţării un regim bicefal compus din generalul Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, sortit din naştere unei morţi premature. Divorţul dintre general şi legionari avea să se producă în urma unor violente confruntări armate stradale desfăşurate între 21 şi 23 ianuarie 1941.

Care au fost consecinţele rebeliunii legionare? De ce l-a susţinut Hitler pe Ion Antonescu în detrimentul Mişcării Legionare? ce a lăsat în memoria posterităţii guvernarea legionară? La aceste întrebări, dar şi la multe altele, au răspuns istoricii Cristian Troncotă, Manuel Stănescu şi Ciprian Plăiaşu, editor Historia, într-o dezbatere moderată de Ion M. Ioniţă.

Din punct de vedere ideologic, ruptura aparea de la bun început ca inevitabilă. Generalul Arthur Phleps sintetiza în următoarele cuvinte antagonismul existent între Ion Antonescu şi Horia Sima:”Pe de o parte, Şeful Statului, un vechi soldat, doar un soldat, dur cu sine şi cu cei din jurul său, strict în planuri şi acţiuni, intolerant faţă de compromisuri, având doar un ţel înaintea ochilor, complet apolitic prin structură. De partea cealaltă, opusul său, tânărul şef al Legiunii, idealist, plin de planuri şi de o dăruire entuziastă ăi mistic religioasă pentru cauză, şef al unei armate de legionari, al acestui conglomerat neconsolidat de bărbaţi şi femei, majoritatea extrem de tineri, dornici de poziţii, onoruri, avere si pâine”. Gheorghe Barbul subliniază şi el duplicitatea relaţiei Antonescu-Legiune:”Legionarii l-au considerat pe Antonescu ca un fel de Hindenburg, ca un fel de paravan, în spatele căruia puteau să-si impună puterea. Antonescu, neavând stofa de paravan, i-a scos el pe legionari din joc şi i-a scos intenţionat. Intenţionat, premeditat şi calculat, atunci când şi-a dat seama că nemţii vor porni curând războiul contra U.R.S.S. şi vor avea nevoie în România atât de linişte, cât şi de armata româna. Antonescu voia şi el să divorţeze, între el şi legionari nu a fost niciodată o căsătorie sentimentală. Cu alte cuvinte, a fost o convieţuire bazată nu pe sentimente, ci pe resentimente”.