Câtă istorie știe românul-eşantion

Un sondaj de opinie pe subiect istoric, spre deosebire de cele pe teme politice sau sociale de actualitate, presupune din partea respondenţilor un minimum de cunoaştere:trebuie să ştie ceva istorie, ca să poată opina şi eventual să-şi poată argumenta, măcar sieşi, opinia. Orgoliul datului cu părerea în necunoştinţă de cauză – care este, de altfel, un fel de sport naţional la români – devine în acest caz mult mai evident şi… cam penibil. Scuza emoţiilor de conjunctură, a dreptului inalienabil la opinie partizană, a intereselor de clasă (socială, desigur) nu mai poate funcţiona în acest caz, deoarece este nevoie de o minimă cunoaştere istorică. Potrivit unei interpretări ne-sociologice, rezultatele acestui sondaj de opinie istorică, picat deasupra capului unui eşantion de români ai anului 2013 (şi nu numai, antecedentele din „Zece pentru România” convergând către aceleaşi concluzii) arată o cronică necunoaştere a acestora în materie de istorie naţională, aplecarea majorităţii spre răspunsul facil şi comod, pe baza unui la fel de gratifiant profil naţionalist. Să argumentăm.

Pentru românul-eşantion, îndeobşte atoateştiutor la orice întrebare pusă pe stradă sau la televizor, recursul la numele lui Mihai Viteazul, urmat îndeaproape de Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Alexandru Ioan Cuza este cea mai uşoară salvare dintr-o dilemă foarte serioasă, de genul:care este cea mai importantă personalitate din istoria românilor? Păi cum să nu fie importanţi Mihai, Ştefan, Mircea, Vlad, Cuza (toţi cu scoruri în jur de 90%), dacă ei au statui peste tot în ţară şi dacă s-au făcut chiar şi filme de mare succes despre ei, unde se arată câte au făcut şi au suferit ei pentru ţară şi popor…

Nu degeaba au trudit, decenii de-a rândul, nu numai sculptorii monumentalişti, dar şi marii maeştri ai propagandei naţionalist-comuniste pe teme istorice, precum Titus Popovici şi Sergiu Nicolaescu, la crearea acestor mituri naţionale. Statuile şi filmele „Epocii de aur”, dublate de ecourile propagandistice ale unor scandaluri politice afişate în talk-show-uri semidocte şi populiste de televiziune, şi nu cărţile, revistele sau manualele actuale de istorie (măcar cele pentru liceu) constituie astăzi baza documentară şi argumentele oricărui român-eşantion pus în faţa unei asemenea chestiuni concrete. Numărul în scădere al studenţilor facultăţilor de istorie, tirajele extrem de prudente ale cărţilor de istorie, dispariţia unei prestigioase reviste de istorie şi civilizaţie (celelalte două rămase pe piaţă luptând din răsputeri pentru supravieţuire) şi, nu în ultimul rând, rezultatele mediocre pe plan naţional ale tinerimii române la examenele de bacalaureat reprezintă tot atâtea dovezi ale precedentelor afirmaţii, deloc plăcute.

Românul-eşantion a fost ajutat de întrebare

Referitor la întrebarea din sondaj, trebuie recunoscut că, atât prin caracterul ei închis, cât şi prin generozitatea excesivă a sintagmei „personalitate importantă”, românul-eşantion a fost ajutat cât s-a putut de mult. Adică nu a fost stresat să-şi scormonească singur memoria din anii de liceu, amintirile cinematografice sau titlurile de pe coperta revistelor afişate în vitrina unor chioşcuri de presă pentru a găsi un nume convingător (probabil ar fi optat între Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu). În schimb, i s-a servit o listă deloc stufoasă şi foarte familiară de personalităţi din care putea alege. Nici măcar nu i s-a cerut să argumenteze, în condiţiile în care, să recunoaştem, aproape orice poate fi argumentat drept „important”. Mihai s-a bătut cu turcii şi a făcut prima unire a ţărilor române? A făcut. Cum şi de ce anume, mai puţin contează, sunt detalii istorice pentru „specialişti”. Ştefan s-a bătut cu turcii şi a zidit multe şi frumoase biserici? A zidit. Problemele sale cu tăiatul capetelor boierilor (trădători) şi făcutul copiilor din flori nu interesează nici Biserica, darămite pe românul-eşantion. Despre Mircea cel Bătrân, însuşi Mihai Eminescu, cel mai mare poet al nostru, a scris o poezie pe care toată lumea a învăţat-o la şcoală, aşa că importanţa istorică a voievodului din secolul al XIV-lea nu mai trebuie demonstrată. Sau dacă trebuia, au făcut-o sus-menţionaţii Sergiu Nicolaescu şi Titus Popovici cu vârf şi îndesat, exact aşa cum le-a explicat Nicolae Ceauşescu. Vlad a curăţat el ţara de străinii hrîpăreţi (aici intrau şi turcii, şi saşii) şi de hoţi şi a băgat groaza-n ei (adică exact ceea ce are nevoie România în prezent şi nu-i reuşeşte nicicum)? A curăţat. Despre cruzimea pedepsei cu ţeapa greu să ne pronunţăm, dat fiind faptul că ea nu a făcut obiectul niciunei campanii umanitare a unui ONG. Cuza a fost mult iubitul domnitor al Unirii, dat jos de o „monstruoasă coaliţie” („boierii-trădători”) şi asta e suficient. În faţa legendei, puţini români-eşantion mai sunt dispuşi să audă ceva despre camarila, cezarismul sau imoralitatea lui Cuza. Probabil că numele voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu a ridicat cele mai dificile probleme de opţiune istorică, ceea ce explică în parte căderea semnificativă a scorului său la 78%. Contribuţiile culturale şi diplomatice uriaşe ale „Prinţului de aur” nu sunt nici pe departe la fel de cunoscute românului-eşantion pe cât este de des invocat martirajul său şi al familiei sale în faţa cruzilor păgâni (străinii cei răi).

Ajungem la regi

Aceştia s-au situat pe ultimele locuri ale clasamentului rezultat din sondaj, în ordinea descendenţei lor, de parcă românul-eşantion s-ar feri de personalităţile din ce în ce mai aproape de timpul prezent şi ar fi mult mai deschis faţă de cei care se pierd undeva în negura Evului Mediu. Putem identifica însă şi în aceste opţiuni, nu neapărat anti-monarhice, cele trei cauze caracteristice afirmate în debutul acestei disertaţii. O mare parte dintre românii-eşantion adulţi şi-au făcut şcoala generală şi liceul în anii ’80, sau mai demult, atunci când asupra istoriei naţionale dictau de la înalţimea Secţiei de propagandă a CC al PCR aşa numiţii „fraţi Petreuş”, respectiv istoricii Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu (cei de la care Sergiu Nicolaescu mărturisea, într-un documentar, că a învăţat istorie). În consecinţă, toţi aceşti foşti elevi nu au auzit/citit nicio vorbă/lecţie despre regii României, ca şi cum istoria s-ar fi oprit în timp, la 1866, când „a fost adus” pe tronul ţării un prinţ străin. Dacă despre Carol I şi Ferdinand era greu să se spună ceva de rău (lui Carol imputându-i-se totuşi ficţiunea celor 11.000 de ţărani, zis, potrivit comuniştilor, asasinaţi de armată în 1907), în schimb demonizarea lui Carol al II-lea nu a ridicat niciun fel de probleme. Năbădăiosul rege, în pofida culturii şi a inteligenţei sale, a oferit suficiente argumente umane spre a fi detestat, ca şi când doar asupra sa s-ar fi concentrat marile păcate ale preacurviei, ale corupţiei, ale orgoliului exacerbat, ale lăcomiei, identificabile, de altfel, şi la predecesorii săi aflaţi în vârful clasamentului celor mai importante personalităţi din istoria României.

Pentru ca un român-eşantion să-l pună în fruntea listei, nu pe Regele-Playboy, Carol al II-lea – Doamne-fereşte!, dar pe Carol I, cel care a obţinut pe front Independenţa României de la otomani (urmaşii celor cu care se tot bătuseră şi-i tot învinseseră câştigătorii medievali ai sondajului), sau pe Ferdinand cel Loial (tot un Hohenzollern, dar renegat de Sigmaringeni tocmai pentru devotamentul său românesc), care făcuse nu Unirea cea mică a Principatelor, ci pe cea Mare, ei bine, aceştia trebuiau cunoscuţi şi recunoscuţi ca atare, oricât ar fi fost ei de străini şi de regi. Acest lucru nu este uşor de făcut, fiind necesar din partea românului-eşantion un efort de cunoaştere dublat de un curaj al rostirii adevărului, în faţa cărora soluţia călduţă, perfect conformistă şi greu contestabilă a lui Mihai Viteazul apare drept cea mai comodă şi mai lipsită de dureri de cap.

În final, ajungem la vorba istoricului Lucian Boia. Acesta s-a declarat un pasionat al sondajelor, deşi este perfect conştient că acestea sunt contestabile, aproximative şi pot servi drept instrument de manipulare. Totuşi, distinsul profesor, şi noi în urma sa, ne gândim că „ce n-am da să avem un sondaj, de pildă, care să ne spună cum îl vedeau românii, pe la 1650, pe Mihai Viteazul şi unirea de la 1600”…