101 ani fără Titanic. Cum s-a scufundat cea mai „celebră” epavă din lume

Acum 101 ani, într-o dimineaţă îngheţată, nava Carpathia ajungea lângă ceea ce putea fi descris doar ca o imagine apocaliptică. Câteva sute de pasageri stăteau în bărci de salvare. Sub ei, în ocean, dispărea cel mai mare impunător vapor construit de oameni, Titanicul. Din prea multă încredere, uriaşa navă, izbise un aisberg şi în câteva ore s-a scufundat.

La începutul secolului, lupta pentru supremaţia transportului peste ocean se dădea între companiile White Star Line şi Cunard. Prima discuţie despre construirea unor vapoare mai mari ca cele ale firmei Cunard au început în 1907. Şantierul naval „Harland and Wolff” a fost ales pentru a construit trei vapoare transatlantice de mari dimensiuni: RMS Olympic, RMS Titanic şi RMS Britannic. Acestea deveneau cele mai mari ambarcaţiuni din lume, Bruce Ismay – patronul White Line Star – preferând dimensiunea pură în locul unui motor mai performant şi mai rapid.

Olympic şi Titanic au fost construite practic în paralel, într-un şantier naval din Belfast, refăcut pentru a putea să găzduiască cele două nave uriaşe. Olympic a fost prima care a fost coborâtă de pe schele, pe 16 decembrie 1908, iar Titanicul i-a urmat curând, pe 31 martie 1909. Cei care ştiu cât de greu se construieşte orice lucru în România s-ar mira aflând că ambele vapoare au fost terminate în 26 de luni.

Pasagerii de la clasa a treia au plătit echivalentul actual a 460 de dolari pentru un bilet „dus”,   cei de la clasa a doua-690 de dolari, iar cei de la clasa întâi, 1724 dolari  pentru un loc la cuşetă, dar preţul putea urca până la 50.000 de dolari pentru un apartament de lux.

Plecare cu emoţii

După alţi trei ani în care s-au finisat detalii de interior, pe 2 aprilie 1912, Titanicul a avut primele teste în larg, în Marea Irlandei, unde i-au fost testate viteza, manevrabilitatea şi capacitatea de a frâna. În teste, transatlanticul a reuşit să oprească de la 40 de kilometri pe oră la zero în 777 de metri, după 3 minute şi 15 secunde. În largul mării, între aisberguri, acest lucru ar fi putut să salveze Titanicul dacă uriaşa bucată de gheaţă ar fi fost văzută mai devreme.

Opt zile mai târziu, Titanicul pleca din oraşul britanic Southampton. Plecarea nu a fost fără incidente. Din cauza dimensiunii, vaporul a provocat valuri puternice, care au rupt cablurile a numeroase ambarcaţiuni din port. Primele emoţii:Titanicul a evitat o coliziune cu cel mai rapid vapor al timpurilor, SS City of New York, trecând la o distanţă de doar 1, 2 metri.

Avertizări ignorate

Prima oprire a fost în portul francez Cherbourg, unde a urcat la bord John Jacob Astor, cel mai bogat pasager al Titanicului. Apoi, nava s-a îndreptat spre Queenstown, în Irlanda de Nord. Călătoria a fost fără incidente, iar încrederea echipajului şi a patronului de la White Star Line în succesul traversării Oceanului era de nezdruncinat. Legenda spune că, în timp ce-şi făcea turul de inspecţie, căpitanul Smith a dat peste Ismay în sala cazanelor. Acesta i-a ordonat căpitanului să pornească patru cazane suplimentare, pentru a duce Titanicul la viteză maximă, ajungând la aproape 40 de kilometri pe oră.

Primele trei zile s-au scurs în linişte. În a patra, căpitanul Titanicului a primit avertizări asupra condiţiilor vitrege din zona Newfoundland. Unul dintre cele mai controversate momente a fost cel când memebrii echipajului de pe vaporul SS Californian a avertizat prin radio că în faţă sunt aisberguri uriaşe. Acesta chiar se oprise peste noapte din cauza vizibilităţii reduse.

În noaptea dezastrului, Californian chiar a văzut luminile Titanicului şi a auzit apelul SOS venit în urma impactului cu uriaşul aisberg, dar, deoarece comunicaţiile au fost întrerupte, nu au acţionat. Mai târziu, în cursul anchetei, s-a demonstrat că SS Californian se afla la doar câteva zeci de minute de cel mai mare vapor al momentului.

„Aisberg în faţă!”

În noaptea de 14 spre 15 aprilie, la ora locală 23.40, marinarul de veghe, Frederick Fleet, observă aisbergul. Din cauza vitezei, Titanicul nu-l mai poate însă evita şi-l loveşte din plin. Cinci compartimente etanşe ale navei sunt avariate. Destinul pasagerilor a fost pecetluit în acel moment. Nu exista nicio speranţă de redresare a navei.

Prova s-a ridicat prima, unghiul în care a ajuns nava permiţţând ca apa să treacă din compartiment în compartiment. Cele 16 bărci de salvare nu erau suficiente pentru cei peste 2.000 de oameni aflaţi la bord, iar haosul s-a instalat la bordul ambarcaţiunii. La aproape două ore şi 40 de minute după ce Titanicul a lovit aisbergul, lucrurile s-au precipitat brusc: nava a început să se încline mai mult, elicea a ieşit la suprafaţă, iar greutatea a rupt ambarcaţiunea în două.

O jumătate din navă a rămas deasupra apei, iar oamenii se agăţau de ce puteau în speranţa că vor supravieţui. Abia în momentul când a ajuns într-o poziţie aproape verticală a început să se scufunde. La ora 2.20, Titanicul dispărea sub ape pentru totdeauna. Pasagerii rămaşi au fost nevoiţi să înoate în apă cu temperatura de -2 grade Celsius (aproape de punctul de îngheţ al apei de mare). Doar 13 oameni care se zbăteau în apă au fost primiţi în bărcile de salvare. Cel puţin alţi 500 ar mai fi putut fi salvaţi, însă egoismul şi frica i-au făcut pe cei care prinseseră un loc în ambarcaţiuni să refuze să ofere ajutor.

„Vaporul mă avertiza că va muri”

Titanicul, un vas construit pentru a depăşi navele celor de la „Cunard”, a primit ajutor chiar de la o navă a acestora: la ora 4.10 dimineaţa, nava RMS Carpathia ajungea în zonă şi prelua 710 pasageri. 1.514 au rămas în apele îngheţate.

După trei zile de la dezastru, RMS Carpathia a ajuns la New York unde 40.000 de oameni i-au aşteptat pe pasagerii de pe Titanic, pe o ploaie torenţială. În urechile supravieţuitorilor au răsunat vorbele directorului şantierului naval „Harland and Wolff”, care a declarat la câteva zile de la tragedie:„Ştiu că nu e nimic ştiinţific, dar vaporul mă avertiza că va muri şi va lua foarte mulţi oameni cu el”.

Ca infernul lui Dante

Scena scufundării a fost asemănată de colonelul Archibald Gracie cu Infernul lui Dante. „Noi, cei ce am supravieţuit, nu vom putea uita niciodată ţipetele disperate dinaintea morţii din mii de gâtlejuri, bocetele, gemetele şi ultimele încercări de a găsi o gură de aer înainte de momentul când se duceau la fund”, a povestit Gracie. Şi totuşi, ceva a fost chiar mai groaznic. „Liniştea care a urmat celei mai înspăimântătoare «muzici» a fost terifiantă”, a spus Eva Hart, o altă supravieţuitoare.

După scufundare, în linişte, a urmat aşteptarea apăsătoare. „Deodată, am văzut în zare o lumină, iar apoi alta sub ea. Părea prea incredibil, ca să fie adevărat”, a povestit Lawrence Beesley, un pasager norocos. Lumina era de fapt nava RMS Carpathia, care a răspuns apelului SOS. Unul dintre eroii zilei de 15 aprilie 1912 a fost căpitanul acesteia, Arthur Rostron.

El a povestit comisiei care investiga incidentul imaginea de groază care l-a întâmpinat. „Când a venit ziua, am văzut gheaţa pe lângă care trecusem toată noaptea. M-am cutremurat de frică şi m-am gândit că, în acea noapte, probabil Dumnezeu a condus vaporul meu, şi nu eu. Am văzut 20 de aisberguri, de 45-60 de metri înălţime”, a spus acesta.

Rostron a avut o stăpânire de sine extremă. Ajuns la faţa locului, a început să manevreze nava pentru a colecta bărcile de salvare. „Până la 8.30 cred că luasem toţi pasagerii. Erau foarte puţine urme ale Titanicului. Câteva mici fragmente, dar nimic masiv”, a descris Rostron locul dezastrului.

La doar câteva luni de la scufundarea celui mai modern vapor al vremurilor, familiile Astor şi Guggenheim-pasageri de lux pe Titanic-au întreprins demersuri pentru a readuce la suprafaţă epava. Un motiv foarte serios a fost recuperarea nenumăratelor bijuterii şi alte bunuri preţioase pierdute între valurile Atlanticului. Din păcate, scafandrii nu puteau coborî până la acea adâncime din cauza presiunii de 410 bari.

Idei bizare

Doi ani mai târziu, în 1914, arhitectul american Charles Smith a venit cu ideea de a ataşa electromagneţi unui submarin care va fi atras spre epavă. Costul iniţial al proiectului se ridica astăzi la echivalentul a 34 de milioane de dolari, motiv pentru care a fost abandonat rapid.

La mijlocul anilor ’60, după ce batiscaful Trieste a ajutat la trimiterea primului submarin în Groapa Marianelor, un muncitor, Douglas Wooley, a susţinut că ideea ar putea fi aplicată şi în cazul Titanicului. Impedimente au fost mai multe. În primul rând, nimeni nu ştia cu exactitate unde se află epava. Apoi, temerarii voiau să monteze nişte baloane de nailon pe submarin, pe care să le umfe la faţa locului şi care astfel ar fi ridicat Titanicul la suprafaţă. Nimeni nu ştia însă cum să pună în practică această idee. Alte proiecte au inclus pomparea a 180.000 de tone de vaselină în epavă, umplerea acesteia cu bile de ping-pong sau chiar transformarea epavei într-un aisberg.

Descoperirea

Goana după bogăţiile care se presupunea că au rămas pe epava Titanicului a fost însă „oprită” de expediţiile ştiinţifice. Prima dintre acestea a fost realizată în august 1980, cu sprijinul financiar al unui magnat al petrolului, americanul Jack Grimm. Cu toate acestea, cercetătorii angajaţi de Grimm au contestat ideea acestuia de a o folosi pe maimuţa Titan, care fusese antrenată să indice punctul unde se află epava.

Prin urmare, expediţia a fost un eşec. Concentrat pe acest proiect încă din 1973, oceanograful Robert Ballard a fost singurul care nu a renunţat nicio clipă la ideea de a găsi rămăşiţele celui mai celebru vas al secolului. Americanul îşi câştigase notorietatea după ce a descoperit două submarine de război scufundate. El şi-a început expediţiile pe cont propriu în 1977, iar în 1984 marina americană l-a angajat, cu un contract de patru ani, să caute epava.

În 1985, Ballard i-a contactat pe francezii de la Institutul pentru Studierea Adâncurilor Oceanelor, pentru a-l însoţi în larg folosind sonarul lor performant. Francezii au petrecut cinci săptămâni analizând zona în care se bănuia că se află epava, dar nu au dat peste nimic. Americanii, în schimb, au folosit un submarin de mici dimensiuni, numit Argo, dotat cu camere video. La 1 septembrie 1985, Argo a filmat pentru prima oară rămăşiţe din Titanic, dar nu epava în sine. Ballard descoperise un cazan al motorului. A doua zi au ajuns la epavă.

Distrusă de „turişti”

De atunci, 400 de persoane au ajuns pe epavă, printre care David Leibowitz şi Kimberly Miller care s-au căsătorit aici în 2001. Multe călătorii la bordul Titanicului s-au lăsat cu daune ireparabile. În prima expediţie a regizorului James Cameron, din 1995, unul dintre submersibile a lovit carena şi a cauzat prăbuşirea camerei unde stătea în 1912 căpitanulEdward Smith.

Nu numai activitatea umană din jurul epavei a dus la deteriorarea acesteia, ci şi biodiversitatea marină. Deşi se credea că nu există viaţă la acea adâncime, 28 de specii trăiesc în jurul epavei, unele dintre ele unice în lume. James Cameron a descoperit în 2001 o specie nouă de castravete-demare, iar o bacterie numită simbolic „Halomonas titanicae” se formează numai în jurul epavei.

De la bordul navei, declarată acum câteva zile monument subacvatic de către UNESCO, s-au recuperat mii de obiecte. 5.000 dintre acestea, printre care o pălărie, un telegraf, o chiuvetă şi un înger de bronz, sunt scoase astăzi la o licitaţie care are loc în Virginia (SUA). Valoarea totală a acestora este estimată la 180 de milioane de dolari.