Scurtă istorie a paraşutei
Prima atestare scrisă referitoare la ceea ce mai târziu se va numi paraşută (provenit din franţuzescul parer – a feri, sau para, în greacă, şi chute – cădere) s-a descoperit în caietele lui Leonardo da Vinci, sub forma unor schiţe destul de detaliate, şi datează din 1495.
De la da Vinci ideea a fost preluată de un alt italian, Fauste Veranzio (în 1617), apoi de francezii Sebastien Lenormand (1783), fraţii Joseph şi Jaques Montgolfier (1783) şi alţii, între care şi Jean Pierre Blanchard (1785), care a efectuat prima săritură dintr-un balon pe cale să explodeze, dovedind, astfel, utilitatea acestui dispozitiv, pe atunci destul de rudimentar.
În 1797, Andrew Garnerin a executat primul salt cu o paraşută fără cadru rigid, de la 2.400 m înălţime, experiment care i-a permis astronomului Lalandes să elimine oscilaţiile destul de periculoase ale cupolei în bătaia curenţilor de aer prin „inventarea” găurii polare (orificiul din vârful cupolei). Alte inovaţii au fost aduse ulterior de englezul Thomas Baldwin (harnaşamentul, în 1887), Paul Letterman şi Katchen Paulus (în 1890, sistemul de împăturire, împachetare şi deschidere a paraşutei).
Folosită exclusiv la salturile din balon sau de pe clădirile (turnurile) înalte, paraşuta va cunoaşte o nouă eră odată cu saltul în premieră mondială dintr-un avion executat de căpitanul francez Albert Berry (1912). În ultima vreme, mai ales în domeniul militar, se utilizează cu rezultate excepţionale paraşuta-aripă.
