Amintirile lui Stelian Popescu despre agonia lui Ionel Brătianu

În Amintiri, Stelian Popescu se dovedește un apropiat al lui Ionel Brătianu (foto sus). Numai astfel s-ar explica amănuntele prețioase despre moartea marelui om politic:

„Aveam ceva de lucru cu el şi cerusem să-l văd în ziua de 15
noiembrie, cînd mi s-a spus să vin a doua zi căci este cam răcit.
A doua zi d-na Brătianu primindu-mă mi-a spus că este foarte grav
bolnav soţul său. Dar nu dispera.

Lucrul m-a
îngrijorat şi ducîndu-mă la dr. Angelescu care ştiam că este
între medicii curanţi ai bolnavului, acesta mi-a spus că bolnavul
este într-o stare disperată.

A doua zi m-am
dus iar la casa lui Brătianu. Aici mi s-a spus ca I.I.C. Brătianu
este muribund şi am fost şi eu introdus în camera bolnavului. L-am
văzut în agonie.

În gît avea o
canulă pe care abia mai respira şi privirea [îi] era rătăcită.
Am strigat să văd dacă mă mai recunoaşte şi parcă şi-a fixat
puţin ochii către mine, dar n-aş putea spune dacă m-a mai
recunoscut.

El făcuse un
flegmon amigdalian şi nefiind operat la timp, s-a dezvoltat cu o
mare repeziciune, s-a infectat şi i-a cauzat moartea.

Brătianu a fost
înmormîntat la Florica cu toate onorurile cuvenite unui mare
patriot şi regretat de toţi acei care şi-au dat seama de cît a
făcut şi a contribuit el la realizarea României Mari.

Înmormîntarea
lui la Florica a fost ca şi a Regelui Ferdinand la Curtea de Argeş.”

„Monumentul lui Ion I. C. Brătianu”

Ori de cîte ori are prilejul, Stelian Popescu nu se dă la o parte de la a aduce elogii celui cu care a lucrat ca ministru al Justiției. Pe 24 noiembrie 1938 se inaugurează la București statuia lui Ion I. C. Brătianu, operă a croatului Ivan Meštrović . Realizată dintr-un monolit de granit de Jablanica, statuia a fost ridicată la inițiativa soției lui Brătianu, Elisa. Prin comentariul Monumentul lui Ion I. C. Brătianu, din Universul, 28 noiembrie 1938, Stelian Popescu folosește momentul pentru a reaminti personalitatea lui Ionel Brătianu:

„Recunoștința este memoria inimei și numai omul și popoarele
cu suflet au memorie.

Spun acestea
astăzi, – cînd se inaugurează monumentul săpat în piatră al
lui Ion I.C. Brătianu, al aceluia care va purta de-a lungul
veacurilor titlul de a fi fost unul din principalii făuritori ai
României Mari – pentru ca monumentul acesta în care se
concretizează în oarecare măsură recunoștința contemporanilor,
– venită poate prea tîrziu după marile lui înfăptuiri – să
servească drept o veșnică luare aminte celor care ar fi înclinați
să nu țină pe deplin seama de cine a fost și ce a realizat, în
timpul scurtei sale vieți, omul, românul Ion I.C. Brătianu.

Vîrfurile
munților înalți nu se văd de cît din depărtare și faptele
oamenilor, destinați să lase o dîră în istoria popoarelor lor,
nu apar în toată strălucirea lor de cît în perspectiva timpului.

Cunoscător
profund al sufletului omenesc, grație lungilor sale meditații în
mediul izolat și liniștit al casei părintești, plină de
amintiri, de la Florica – izolare în care răutatea unora din
contemporani vedea adesea ori o dezinteresare aristocratică de viața
publică – Ion I.C. Brătianu a înțeles mersul vremii, a știut
să-și aleagă colaboratorii și să aștepte cu încredere și cu
hotărîre ceasul acțiunei, ceasul marilor înfăptuiri. (…)

Am avut prea
puține ocazii să fiu în apropierea lui Ion I.C. Brătianu, dar în
puținele mari ocazii, în care l-am putut apropia, mi-am dat seama
de întinderea și profunzimea cunoștințelor lui, de judecata lui
sănătoasă, de sufletul lui bun și mai ales de purtarea aleasă și
plină de delicatețe pe care o arăta față de oameni și de
evenimentele în desfășurare.

Ceea ce m-a
impresionat în deosebi la el au fost modestia în care trăia și
stăpînirea de sine în momente grele, cînd calmul și buna
dispoziție, aparente, acopereau zbuciumul interior și-i permiteau
să ia hotărîrea cea bună.

În grelele
împrejurări prin care a trecut neamul nostru, numai existența unor
oameni ca Ion I.C. Brătianu ne-a dat putința să învingem
greutățile și ne îndreptățește regretul pe care-l provoacă
dispariția lor prea timpurie dintre noi”. (Stelian Popescu,
Monumentul lui I.C. Brătianu, Universul, 28 noiembrie 1938)

Sînt aduse amănunte despre întreg ansamblul care înglobează monumentul:

„Monumentul
ce se dezvelește azi, în mica piață publică în care s-a
înglobat și grădinița casei lui, se datorește în bună parte
străduințelor aceleia care a fost tovarășa zilelor lui, doamna
Elisa Brătianu, care n-a cruțat nici o oboseală spre a realiza
ceva care să caracterizeze și omul și opera lui.

Cum
nimeni altul mai bine ca această cultă, modestă și nobilă soție
n-a cunoscut gîndurile, sufletul și înclinările lui Ion I.C.
Brătianu, d-na Elisa Brătianu a socotit că o bogată și completă
bibliotecă istorică – pentru desăvîrșirea căreia domnia-sa nu
se dă în lături de la nici un sacrificiu – și impresionantul
monument, conceput de ea și așezat în curtea acestei biblioteci,
reprezintă una din laturile de unde se pot vedea și omul și
frămîntările lui sufletești.

Generațiile
viitoare, cu cît va trece timpul, vor vedea pe Ion I.C. Brătianu în
toată splendida lui creație și-și vor face datoria. Cei de azi
sîntem însă datori recunoștință doamnei Elisa Brătianu și
celor care s-au străduit alături de ea pentru ca un moment mai
devreme să ne amintească, să nu uităm omul și opera lui.”

Pe 24 noiembrie 1940 se împlinesc 13 ani de la moartea lui Ionel Brătianu. Universul din 23 noiembrie 1940 găzduiește comentariul lui Stelian Popescu Ion I.C. Brătianu:

„Dăinuiește în mintea fiecăruia – acum cînd greutățile
abătute asupra neamului nostru sînt atît de triste – figura
marelui patriot Ion I.C. Brătianu, pe care aniversarea celor
treisprezece ani de la moartea lui o actualizează ca o mustrare a
greșelilor săvîrșite, cu persistență, după dispariția prea
timpurie a lui.

Moștenind de la
tatăl și strămoșii săi – români autentici – dragostea
nețărmurită de neam, el n-a ezitat să renunțe la cariera
inginerească – căreia fusese destinat – cînd cîrma statului
ajunsese pe mîini șubrede, și a dat țării guvernul care a
pregătit și a prezidat Unirea tuturor Românilor.

Uriașa lui
moștenire, care adunase într-un singur stat frați răslețiți de
veacuri, avea nevoie pentru a fi păstrată de succesori, care să fi
înțeles și suferințele trecutului creator, și tîlcul viitorului
nepătruns.

Neînțelegerea
acestui tîlc a verificat încă odată înțelepciunea veche, că
mai repede se cîștigă o situație decît se păstrează, și de
aceea astăzi ne lamentăm cu toții, de la mic la mare, ne lovim de
greutăți uriașe, privim cînd la dreapta, cînd la stînga, cînd
înainte, cînd înapoi și nu putem pricepe cum de am comis atîtea
greșeli, cum de nu am știut să ne folosim de un patrimoniu atît
de măreț.”

Mai multe pentru tine…