Istoria chibritului

Azi pare greu de crezut, dar, până în secolul al XIX-lea, singurele mijloace de aprindere a focului de către om erau scânteile produse de un amnar şi cremene (prin ciocnirea a două corpuri dure) sau mult mai vechiul procedeu de frecare rapidă şi îndelungată a doua lemne uscate.

În forma lor empirică, primele chibrituri, “chibriturile chimice”, apar în jurul anului 1805, în Anglia. Capetele beţişoarelor erau înmuiate în topitură de sulf, apoi acoperite cu un amestec de zahăr şi clorat de potasiu. Când trebuiau aprinse, beţişoarele erau introduse într-o sticluţă, unde se atingeau de o bucată de azbest îmbibată în acid sulfuric. Aceste chibrituri au început a fi produse pe scară industrială în anul 1812. Cu toate ca ofereau o alternativă la aprinderea focului, prezentau doua inconveniente serioase:dificila şi periculoasa manipulare a recipientului de sticlă cu acid sulfuric, şi, în plus, posibilitatea de a se produce o explozie din cauza bioxidului de clor ce lua naştere din reacţie. Reprezentând totuşi un progres, aceste chibrituri au fost fabricate până pe la 1845.

  Chimistul John Walker, tot din Anglia, a inventat “luminile de frecare” în 1827. Prin procedeul său (pe care nu l-a brevetat) capetele chibriturilor erau înmuiate intr-un amestec de sulfură de stibiu, clorat de potasiu şi cauciuc natural. Aprinderea se făcea prin frecare pe o hârtie abraziva. John Walker şi-a prezentat aceste chibrituri pentru comercializare, la 7 aprilie 1827, într-o cutie care avea aplicată pe ea o etichetă:este prima etichetă de cutie de chibrituri.

Colecţionarul cutiilor de chibrituri se numeşte „filumenist”. Cuvântul îmbină un element de origine greacă, cu unul de origine latină. Semnificaţia ar fi „iubitor de lumină”, dar, aici se referă la lumina adusă de informaţia de pe cutia de chibrituri!

Aceste chibrituri au fost folosite până în 1834, când apar aşa-zisele “lucifer”-uri, de-asemenea incomode şi periculoase. Folosirea lor va dura puţin timp, căci anul 1835 marchează data de naştere a primului chibrit cu fosfor, numit “lumânare de Turin”. Aceste chibrituri erau simple aşchii de lemn la capătul cărora se aplica o bucăţică de fosfor alb, un element toxic. Acesta se aprindea de la sine când era scos (din apă) în aer, din care cauză era greu de folosit.

Cam in acelaşi timp, Janos Irinyi, un tânăr de numai 17 ani, este unul dintre cei care au contribuit la inventarea chibritului cu fosfor cu aprindere prin frecare. El realizează aceasta plecând de la o experienţa a profesorului austriac Meissner. Capătul chibritului era uns cu un amestec de fosfor şi bioxid de plumb. Fabricarea acestor chibrituri începe la Viena în 1840.

În 1851, germanul Schrotterobţine un patent de fabricare al fosforului roşu, pe care-l descoperise încă din anul 1845. Spre deosebire de cel alb, fosforul roşu nu este toxic şi nu se aprinde în aer.

Totuşi, problema chibritului cu utilizare comodă, casnică, nu era încă rezolvată, din cauza unei dificultăţi:nu se puteau produce chibrituri cu fosfor roşu deoarece, la atingerea acestuia cu cloratul de potasiu, se producea explozia cloratului. Chimistul Bottchera avut ideea – simplă, dar, eficientă – de a aplica cloratul de potasiu pe băţul de chibrit, iar fosforul, pe cutie şi astfel s-a născut “chibritul de siguranţa”. Aprinderea lui se face numai prin frecare pe cutia chibriturilor, iar producţia industriala a avut loc pentru prima data în Suedia, de-aceea multa vreme au fost numite “chibrituri suedeze”.

Astăzi producţia de chibrituri se bazează pe reţeta lui Bottcher, din anul 1848. Astfel, betele – din lemn de brad, plop, tei sau anin – sunt impregnate cu parafină şi cu o soluţie de azotat de potasiu. Acestea fac lemnul sa se aprindă uşor si, apoi, să se prefacă în cărbune fără jar. Pe capătul băţului se află clorat de potasiu şi sulfura de stibiu. Pasta de pe cutie, e compusă, în general, dintr-un amestec de fosfor roşu, pulbere de sticla şi bioxid de mangan.

Pe lângă „chibriturile de siguranţă” (safety matches), în lume se mai produc şi „chibriturile cu aprindere oriunde” (strike anywhere matches). Compoziţia chimică a gămăliei acestor chibrituri este un amalgam între cele două paste – cea din gămălie şi cea de pe cutie – pentru a se realiza aprinderea prin frecare de orice suprafaţă. Dar, riscul de autoaprindere, necontrolată, este suficient de mare pentru ca în multe ţări acestea să nu se producă.

Cu toate ca s-a reuşit fabricarea unor brichete economice şi performante, de unică utilizare şi la preţ competitiv, nu s-a reuşit, încă, detronarea modestei aşchii de lemn cu căciuliţa chimică:chibritul.

sursa:http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/05/29/istoria-chibritului/