Mi-am mâncat prietenii ca să supraviețuiesc

La mai bine de patru decenii de la accidentul aviatic care i-a schimbat viaţa, medicul Roberto Canessa îşi amintea că a fost nevoit să mânânce din prietenii săi pentru a nu muri de foame.

Roberto este unul dintre cei 16 oameni care au supravieţuit după ce avionul în care se aflau s-a prăbuşit în munţii Anzi, între Chile şi Argentina, la 13 octombrie 1972. Ei au fost salvaţi după 72 de zile. Canessa avea la acea vreme 19 ani şi era student la Medicină. Astăzi, medicul mărturiseşte că nu va uita niciodată momentul în care a trecut la canibalism, mâncând din ceilalţi pasageri pentru a supravieţui, scrie Daily Mail.

“A fost dezgustător. În ochii unei societăţi civilizate, acest fapt era o decizie revoltătoare. Mi-am călcat în picioare demnitatea atunci când am hotărât să mănânc bucăţi din prietenii mei pentru a supraviețui. Am avut senzaţia că profit de prietenii mei care au murit”, povesteşte Roberto Canessa.

Roberto spune că singurul lucru care l-a ajutat să reziste a fost gândul la mama lui şi dorinţa de a nu-i produce suferinţă prin moartea sa.

Despre faptul că a recurs la canibalism, Roberto spune că nu a avut de ales. “Ne aflam într-un loc unde nu era decât zăpadă, un loc unde oamenii nu aveau ce să caute”.

Și preşedintele Federaţiei Uruguayene de Rugby, Gustavo Zerbino, unul dintre supravieţuitorii catastrofei aviatice din anul 1972, în care şi-au pierdut viaţa 29 de persoane, a povestit, cum cei 16 supravieţuitori au fost forţaţi de împrejurări să aleagă:ori se hrănesc, până la sosirea salvatorilor, cu carnea pasagerilor decedaţi, ori să moară de foame.

Pe 13 octombrie 1972, la ora 15:35, un avion Fairchild FH-227 cu turbopropulsor, al forţelor armate din Uruguay, s-a prăbuşit în Anzi, la graniţa dintre Chile şi Argentina.

La bord se aflau 45 de persoane, dintre care cinci erau membri ai echipajului. Restul de 40 erau componenţi ai echipei de rugby Christian Rugby Football Club şi câţiva membri ai familiilor jucătorilor. În catastrofa din Anzi şi-au pierdut viaţa 29 de pasageri, doar 16 reuşind să se salveze.

Coşmar peste ani

Zerbino îşi aduce aminte, cu lux de amănunte, întreaga poveste.

“Au fost momente de groază, prăbuşirea şi apoi alunecarea de peste cinci kilometri. Au trecut 35 de ani de atunci, dar parcă totul s-a petrecut ieri. A fost un coşmar pe care am vrut să-l uit cât mai repde, dar după câţiva ani mi-am dat seama că este imposibil şi că nu voi uita niciodată. Eram o echipă de tineri rugbyşti de 18, 19 şi mergeam la Santiago pentru un meci amical.”

“Am plecat din Montevideo şi am înnoptat la Mendoza, de unde am făcut aprovizionarea. În după-amiaza de 13 octombrie ne îndreptam spre Santiago, dar mai multe rafale de vânt au încetinit înaintarea avionului, iar la comunicarea cu turnul de control s-a raportat că ne aflăm la Curico dar noi eram la Planchon.”

“Cei din Santiago ne-au spus să mergem spre nord şi să coborâm 10.000 de picioare.”

Prabuşirea

“A fost fatal pentru că avionul s-a izbit de munţi şi s-a prăbuşit la o peste 4000 de metri. Între noapte şi zi era o diferenţă foarte mare de temperatură. Cinci au murit la primul impact, iar 12 oameni au murit pe parcursul celor cinci kilometric în care aeronava s-a dus la vale. Am încercat să căutăm să cerem ajutor, am urcat pe o creastă, însă acolo era şi mai frig. Soarele apunea după doar câteva ore din cauza unei creste din fata noastră, aşa că, la noi, era noapte în timp ce de partea cealaltă era zi.”

Lupta pentru supravieţuire

“La început am crezut că vom fi salvaţi. Am auzit un avion şi am crezut că va fi sfârşitul iadului, dar cei din avion nu ne-au observat. Ne aflam la mii de metri altitudine, făra haine, fără mâncare, făra nimic. Nici nu vă imaginaţi cât de frig poate să fie uneori. După trecerea avionului a început început lupta pentru supravieţuire”, spune Zerbino.

Fostul rugbyst rememorează clipele prin care supravieţuitorii au aflat de încetarea operaţiunilor de căutare:”Am lipit firele de la un aparat desprins din bord şi ascultam la radio despre cum misiunile de căutare, care eşuau rând pe rând, apoi am primit o lovitură grea, dar la care, inconştient, ne gândeam cu toţi: s-a renunţat la căutari. În acel moment, am crezut că totul se va termina. Atunci am luat decizia că trebuie ca o parte dintre noi să încerce să se desprindă de grup şi să caute coada avionului, acolo unde se aflau proviziile. Nu toţi supravuieţuitorii erau rugbyşti, dar cei care au plecat după ajutor aveau pregătirea rugbystică drept singur atu în faţa muntelui. Fiecare zi în care eşuam ne demoraliza”.

Soluţie disperată

Rămaşi fără provizii, supravieţuitorii “tragediei din Anzi” au trecut de la alune, biscuţi şi scoarţă de copac la rămăşiţele prietenilor decedaţi în accident.

“În prima săptămână ne-am hrănit cu gem, alune biscuiţi şi am băut câteva sticle de brandy pe care le luasem din Mendoza, pe care le-am găsit prin bagajele care au scăpat întregi. După ce am terminat toate proviziile am mâncat coajă şi crengi de copac şi luam câte o gură de zăpadă.”

“La 17 zile după prăbuşire s-a întâmplat ceva groaznic, care ne-a doborât din punct de vedere psihic, şi aşa era foarte afectat. O avalanşă puternică a măturat practic valea în care ne aflam şi a acoperit resturile fuselajului, iar zăpada a pătruns prin zidul impovizat din spatele fuselajului şi i-a acoperit pe supravieţuitori.”

“După alte câteva zile, când toate proviziile se epuizaseră am avut o discuţie şocantă pentru zilele noastre: Aveam de ales între a mânca din prietenii noştri sau a muri lângă ei. Am ales să trăim şi singura soluţie era să mâncăm din trupurile celor care muriseră. Nu aveam altă soluţie. Credeţi-mă că dacă astăzi aş fi pus în postura de a lua o astfel de decizie aş proceda la fel, ba chiar mai devreme de cât am făcut-o acum 35 de ani”, spune Zerbina.

Salvarea

Oficialul uruguayan îşi aduce aminte şi de finalul al tragediei. “De la locul accidentului am coborât foarte mult pe munte şi, într-o zi, de Crăciun, un fermier ne-a descoperit. Eram sleiţi de puteri. Părea un coşmar care, în sfârşit, se terminase, după 72 de zile când nici nu mai credeam că vom trăi să ne vedem familiile. Nu vă pot descrie ce a însemnat să vedem elicopterele care ne-au salvat. Am început să plângem şi ne strângeam unul pe altul în braţe.”

“Am fost duşi la spital, unde am stat zile bune până când am început să ne revenim. Merg cu băieţii mei mereu la locul în care avionul s-a prăbuşit şi acum, la atâţia ani de la acel nefericit eveniment. Am fost şi împreună cu ceilalţi supravieţuitori. Acel moment ne-a marcat viaţa şi nu îl putem uita. Nu vreau să uit şi nici ei nu trebuie să uite. Dacă nu eram rugbyşti nu cred că am fi supravieţuit”, a concluzionat Zerbino.

Incredibila poveste a acidentului aviatic din Anzi a fost ecranizată în două pelicule, prima în anul 1976 şi cealaltă în anul 1993, iar Nando Parrado, un alt supravieţuitor, a scris cartea “Miracolul din Anzi”.