Mihai Eminescu, captivat de vestitul bandit Iorgu Serdaru

Răufăcătorii cunoscuţi exercită nu de puţine ori o fascinaţie asupra contemporanilor. Se pare, de pildă, că Mihai Eminescu a fost captivat de tâlharul Iorgu Serdaru, celebru pentru furturile şi spargerile sale din anii 1870. În manuscrisele lui Eminescu se regăsesc astfel mai multe referiri la Serdaru şi chiar o baladă intitulată „Marele Vestit Banditul Sărdariu“, în care scriitorul asocia banditului elemente tipice unui haiduc clasic. Dar cine este acest Iorgu Serdaru şi cum anume a ajuns el faimos?

În România, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bandiţii sau criminalii cunoscuţi apăreau frecvent în presă sau erau personaje în romane populare. În ciuda faptelor reprobabile comise, nu de puţine ori exista o anumită admiraţie pentru aceşti răufăcători. Cazul lui Iorgu Serdaru este, astfel, reprezentativ pentru felul în care erau priviţi tâlharii perioadei. Serdaru a ajuns în centrul atenţiei tocmai datorită ziarelor care au scris despre faptele sale, iar atitudinea publicaţiilor a fost ambivalentă:indignare (pe bună dreptate), dar şi uimire, dată fiind ingeniozitatea tâlharului care şi-a căpătat reputaţia jefuind o doamnă din lumea bună, vară primară cu mama lui Ion Luca Caragiale.

„Am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni”

Una din primele apariţii în gazete a lui Iorgu Serdaru s-a produs în ianuarie 1878, în urma unei tâlhării mai puţin obişnuite. După cum relata, , Resboiul”, o anumită doamnă Mumulenu fusese abordată de mai mulţi indivizi, pretinşi poliţişti, care susţineau că s-ar fi aflat în urmărirea banditului Serdaru[1]. După ce s-au asigurat că nu vor fi deranjaţi, aceştia au ameninţat-o pe doamna Mumulenu cu un revolver, furând, printre altele, cinci mii de lire şi zece mii de galbeni în hârtii. Unul dintre inventivii tâlhari era chiar Iorgu Serdaru, care a lăsat procurorului un bilet semnat chiar de el:, , La neaperata trebuinţă ce-am avut am făcut un împrumut forţat la d-na Mumulenu de cinci-spre-dece mii galbeni”[2].

Ştirea despre jefuirea doamnei Mumulenu a apărut în multe ziare centrale, chiar dacă în forme variate., , Pressa” publica un scurt articol încă din 10 ianuarie 1878:, , Aflăm că, astă-nopte, nisce făcători de rele, între cari doi uniformaţi, întroducându-se în casele d-nei Mumuloie, peste drum de grădina tirului naţional, au legat’o şi au jefuit’o de mai multe obiecte preţiose”[3]. Această primă ştire din, , Pressa” oferea însă informaţii diferite faţă de cea din, , Resboiul”, care insista că tâlhăria fusese comisă, , în dioa mare”. Totuşi, în numărul din 12 ianuarie, , , Pressa” revenea şi reproducea[4]ştirea despre tâlhărie din ziarul, , Românul”, precizând că aceasta avusese loc după-amiază. Iorgu Serdaru, autorul, a fost repede prins. La 17 ianuarie, , , Pressa” publica o ştire, potrivit căreia, nu numai că banditul fusese capturat, dar că poliţiştii îl şi maltrataseră, tâlharul având o rană la ochi[5].

, , Tote astea arată câtu de vetămători suntu societăţii asemenea omeni”

Ziarul, , Telegraphulu” insista pe caracterul extraordinar al faptei, considerată, , unu furtu dintre cele mai cutesătore”[6]. Tâlhăria comisă de Serdaru şi de bandiţii care îl însoţiseră era comparată cu cele mai interesante furturi ale epocii, nu doar din România, ci şi din alte ţări:, , La noi au apărutu alte spirite şi mai desvoltate în arta gheşeftului, s’au inventatu furturi cari lasă cu multu mai pe josu în ingeniositate şi dibăcie pe acelea din străinătate (…)”[7].

Iniţiativa lui Serdaru de a se deghiza în procuror era integrată, astfel, în istoria faptelor criminale ingenioase din România, alături de cea a vestitului Pantazescu care furase, , Cloşca cu puii de aur” de la Muzeul de antichităţi. Articolul amplu, de aproape o coloană, relata şi cum a fost prins tâlharul Serdaru. Un hotelier suspicios alertase Poliţia, iar banditul împreună cu amanta sa fuseseră arestaţi. O scurtă biografie a lui Serdaru îl indica drept presupusul autor al unei crime din Prahova. El ar fi evadat ulterior din închisoarea de la Mărgineni. Câteva zile mai târziu, un nou articol, intitulat, , Afacerea Serdaru”, arăta că banditul n-ar fi fost probabil prins dacă era mai prudent. Deşi avea o notă admirativă (Serdaru dăduse dovadă de inventivitate şi cutezanţă), textul cuprindea şi fraze pline de indignare:, , Tote astea arată câtu de vetămători suntu societăţii asemenea omeni, şi câtu de promtă şi aspră aru trebui să fie pedepsa loru”[8].

Cine este „doamna Mumulenu”?

Victima tâlhăriei, doamna Ecaterina Momulo, a fost un personaj aparte al epocii. Soţie a unui italian supus austriac, ea era şi vară primară cu mama lui Ion Luca Caragiale[9]. Soţul ei, Girolamo Cardini, se îmbogăţise în Bucureşti şi, după moartea sa, în 1859, îi lăsase toată averea;mai târziu, după ce şi doamna trece la cele sfinte, banii şi bunurile ajung în posesia lui Caragiale[10]… Ţinând cont de averea doamnei Momulo, putem înţelege de ce Serdaru a ales s-o jefuiască. De altfel, tâlharul a mărturisit încă de când se afla în închisoare (pentru un alt jaf) că plănuise această lovitură;între lucrurile sale fusese găsită o listă cu doamne bogate pe care intenţiona să le prade[11].

Pentru furtul asupra doamnei Momulo/Mumulenu, Serdaru n-a stat însă prea mult închis:în august 1878 reuşea deja să evadeze – a doua sa evadare. Evadările nu erau oricum evenimente neobişnuite în epocă;câţiva dintre cei mai cunoscuţi răufăcători aveau cel puţin o evadare la activ. Serdaru a profitat, astfel, de neatenţia gardienilor şi a fugit prin aceeaşi fereastră prin care scapase şi Pantazescu, autorul furtului spectaculos de la muzeul de antichităţi[12].

, , Telegraphul” a preluat ştirea din ziarul, , Românul”, care descria evadarea banditului:Serdaru era prezentat drept, , vestitulu furu, cunoscutulu supt numele de Serdarulu”[13]. Prima ştire din, , Timpul” ce relata despre evadare a apărut mai târziu, pe 11 august. De fapt, se făcea doar o referire la evadarea lui Serdaru, articolul criticând incompetenţa Poliţiei din timpul guvernării liberalilor[14]. Întrebarea retorică din final surprindea indignarea autorului:, , Dacă în Capitală se petrec asemenea fapte, ce se întemplă prin provincii?”. Indignarea se transforma în ironie într-un articol din 18 august[15]., , (…) cum să nu se bucure şi tâlharii de libertate;ce frumos!”.

Ţinta lui Serdaru:femeile bogate

Pentru o vreme, Iorgu Serdaru a ieşit din atenţia presei. A rătăcit, se pare, prin Bulgaria şi a ajuns apoi în Rusia. În 1881 a fost prins şi arestat la Odessa pentru furt, dar autorităţile ruseşti au fost de acord să-l extrădeze doar după ce îşi va fi ispăşit pedeapsa de un an închisoare. Potrivit unui articol din „Resboiul”, în iunie 1882 au fost demarate demersurile pentru extrădarea tâlharului[16];în articolul cu pricina, Serdaru era denumit, , vestitul căpitan de bandiţi”. Extrădarea lui Serdaru întârzia însă pentru că fusese trimis pe jos de la Odessa spre graniţa cu România;şi existau deja temeri că ar putea evada[17]… În ciuda acestora, la sfârşitul lunii iunie 1882, Serdaru a fost predat autorităţilor din România, prilej pentru publicaţiile epocii de a contura biografia banditului.

Articolul de o coloană din, , Resboiul”, intitulat chiar, , Banditul Serdaru”[18], este identic cu cel publicat de, , Naţiunea”[19], cuprinzând câteva dintre cele mai importante acţiuni ale sale:evadarea din august 1878, asasinarea unui anume Zaplan în Prahova, spargerea din 1874 comisă în prejudiciul doamnei Drugănescu, tâlhăria din 1877 căreia i-a căzut victimă doamna Ogrăzenu şi tâlhăria din ianurie 1878, care a vizat-o pe doamna Momulo… Lista faptelor criminale comise de Serdaru scotea la iveală un amănunt revelator legat de activitatea sa:tâlharul prefera, de obicei, să atace femei bogate.

Eminescu şi „Marele Vestit Banditul Sărdariu”

Cititorii români urmăreau cu interes faptele bandiţilor celebri în epocă, printre care se număra şi Serdaru. Redactor la, , Timpul” începând din 1877, Mihai Eminescu a fost şi el captivat de figura tâlharului;stau dovadă manuscrisele sale, care conţin câteva referiri la acesta. O baladă haiducească dedicată lui Iorgu Serdaru era însoţită însă de o scrisoare adresată, , D. redactor”, iar în scrisoare Eminescu se plângea că era luat drept Serdaru şi că autorităţile îl urmăreau. Se pare că balada a fost transcrisă la sfârşitul deceniului opt, în jurul anilor 1878-1879. Prezenţa scrisorii, dar şi conţinutul ei lasă loc la interpretări complexe. Conform criticului literar Ilie E. Torouţiu, acest text datează din perioada premergătoare îmbolnăvirii poetului, când el ar fi fost chinuit de mania persecuţiei, poate din 1883[20].

Pe de altă parte, ziarul, , Timpul” prezentase câteva ştiri despre Serdaru, iar Mihai Eminescu se folosea în articolele sale de renumele banditului. În iunie 1881, de pildă, gazetarul Eminescu publica un articol referitor la lipsa de onestitate a Ministrului de Război din guvernul liberal, iar reputaţia banditului se transforma într-o ironie acidă la adresa liberalilor:, , Serdaru întemniţat la Odessa, ne scrie că el era un om onest. Tot ce făcuse era că împrumutase bani fără dobîndă, pe care avea de gînd să-i dea îndărăt mergîndu-i afacerile bine. Sunt sigur, zice acest om onest, că s-ar găsi şi advocaţi şi gazette liberale în Romînia cari să-mi ia apărarea şi să arate că ideile mi-a fost cele mai bune (…)”[21].

Baladă haiducească 

Balada dedicată lui Serdaru, intitulată „Marele Vestit Banditul Sărdariu”[22], e redată în proză şi aminteşte de o veritabilă baladă haiducească. Serdaru îşi povesteşte faptele glorioase şi îşi îndeamnă tovarăşii să îl urmeze în afara ţării.

Apar frecvent elemente care evocă natura:codrul, munţii Carpaţi, căprioare, izvoare… De asemenea, biografia banditului e povestită de el însuşi. Un pasaj menţionează evadarea eroului:, , (…) pe Serdariu să-l uraţi, că de temniţă şi de fiară au scăpat”[23]. Preferinţa pentru anumite victime-doamne bogate e menţionată în câteva cuvinte:, , (…) iarna strîng bani împrumut cu dobîndă de prin mahalale însemnate de la cucoane bogate”[24]. În balada lui Eminescu, Serdaru se prezintă ca un haiduc, care jefuia boierii şi dădea dădea din câştigurile sale celor săraci. Munţii îi asigurau protecţia, ferindu-l de poterele care îl urmăreau[25].

Finalul:Serdaru nu mai poate trăi în afara închisorii

După extrădarea din Rusia, Serdaru şi-a petrecut următorii ani în închisoare. Tot în carceră îl regăsim şi la sfârşitul secolului al XIX-lea, potrivit unei lucrări despre istoria închisorilor din România, realizată de un anume Grigore I. Dianu. Inspector General al Închisorilor, Dianu descria şi câteva tipuri de criminali din închisorile româneşti. Între aceştia apărea şi Serdaru, care, la 46 de ani, era condamnat la muncă silnică pe viaţă. Fotografia care însoţea descrierea părea a înfăţişa însă pe cineva mult mai bătrân. Iorgu Serdaru devenise aproape alt om, iar Dianu nota:, , Fie etatea sea mai înaintată, fie o transformare a stărei sele psihice, criminalul acesta este cu totul resemnat şi supus. Nu manifesteză nici un semn deosebit, şi pare că recunosce însuşi că are sorta ce a meritat”[26]. Tâlharul era, într-adevăr, resemnat cu soarta sa, nemaifiind pregătit pentru viaţa din afara închisorii. Într-o lucrare din 1911, care discuta despre chestiunea moralizării deţinuţilor, autorul menţiona cazul lui Serdaru, care fusese eliberat, îşi căutase de lucru, dar fusese alungat, aşa că se întorsese la închisoare pentru a cere hrană şi adăpost[27]…

Note

[1], , Resboiul”, anul II, nr. 171, 11 ianuarie 1878, p. 3

[2]Ibidem.

[3], , Pressa”, anul XI, nr. 6, 10 ianuarie 1878, p. 3

[4]Idem, anul XI, nr. 8, 12 ianuarie 1878, p. 3

[5]Idem, anul XI, nr. 12, 17 ianuarie 1878, p. 3

[6], , Telegraphulu”, anul VIII, nr. 1722, 11 ianuarie 1878, p. 3

[7]Idem, anul VIII, nr. 1728, 18 ianuarie 1878, p. 2

[8]Ibidem.

[9]Şerban Cioculescu, Viaţa lui I.L.Caragiale, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă, , Regele Carol”, 1940, p. 169

[10]Ibidem, p 168

[11], , Telegraphulu”, anul VIII, nr. 1734, 25 ianuarie 1878, p. 3

[12], , Pressa”, anul XI, nr. 174, 7-8 august 1878, p. 3

[13], , Telegraphulu”, anul VIII, nr. 1895, 9 august 1878, p. 3

[14], , Timpul”, anul III, nr. 176, 11 august 1878, p. 3

[15]Idem, anul III, nr. 181, 18 august 1878, p. 3

[16], , Resboiul”, anul VI, nr. 1762, 8 iunie 1882, p. 2

[17]Idem, anul VI, nr. 1769, 15 iunie 1882, p. 2

[18]Idem, anul VI, nr. 1803, 19 iulie 1882, p. 3

[19], , Naţiunea”, anul I, nr. 20, 19-20 iulie 1882, p. 3

[20]Mihai Eminescu, Opere, vol VI, Literatura populară, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 595

[21]Ibidem, p. 597

[22]Ibidem, p. 602

[23]Ibidem

[24]Ibidem

[25]Ibidem, p. 603

[26]Grigore I. Dianu, Istoria Închisorilor din România. Studiu comparativ. Legi şi obiceiuri, Bucureci, F. Gobl, 1900, p. 168

[27]Ion Constantinescu-Mion, Moralizarea deţinuţilor şi pregătirea or pentru o viaţă cinstită, Bucureşti, Rosenthal&Gold, 1911, p. 18