Refuzul lui Mihail Sebastian: „E ultima oară când mă mai las prins în asemenea curse”

23 august 1944 îi aduce lui Mihail Sebastian libertatea atît de
mult așteptată. Spaima de a fi deportat ia sfîrșit. Se pune capăt
umilințelor la care fuseseră supuși, de altfel, toți evreii.

Nu mai trebuie să meargă la încărcat zăpadă inutilă în
vagoane. Poate publica fără nici o precauție. Opinia publică află
că el a semnat „Steaua fără nume”. Are la îndemînă
funcții. În fine, ai lui au venit la Putere.

Și cu toate acestea
scriitorul nu triumfă sufletește. Dimpotrivă, e pe zi ce trece tot
mai deprimat, tot mai scîrbit. Notațiile din Jurnalul său
nu diferă cu nimic de cele din anii războiului. Aceeași
descumpănire fatală; aceeași tristețe funciară. Moral și
material pare că nu s-a schimbat nimic. Duminică, 19 noiembrie
1944, scriitorul notează în Jurnal:

„Să fiu drept.
Teatrul, deocamdată, îmi dă oarecari bani. Altfel cu ce aș plăti
chiria, cu ce am ține cheltuiala zilnică de coșniță?

Nu am nici o
«situație». Am refuzat pe rînd 1) să reintru la Fundație 2) să
reiau catedra la liceu 3) să fiu numit administrator-sechestru la
una din societățile germane 4) să fiu numit la Radio, ca redactor
5) să intru la Jurnalul lui Braniște.

E greu de trăit
din refuzuri.

Ce o să fac în
ianuarie-februarie, cînd veniturile mele de teatru vor seca?”.

Ce-i cu aceste
refuzuri? Ce l-a apucat pe Sebastian? Cînd toată lumea umblă după
posturi, el, care are mai mult decît alții dreptul, dă cu piciorul
la numeroase oferte, riscînd să moară de foame. Astfel de
întrebări și le poate pune un ghiftuit moral. Unul dintre ăia
pentru care fericirea se reduce la a fi chiabur peste sute de suflete
sau la a sta în capul mesei, acolo de unde începe să se servească
din porcul înmormîntat în garnitură. Mihail Sebastian e
dezamăgit. Mai mult, e scîrbit. Vremurile așteptate de el se
dovedesc sub aspirațiile sale de seismograf bolnăvicios. Constată
cu uluire o cotonogeală pentru posturi. Toată lumea se înghesuie
să fie răsplătită cu funcții, cu privilegii:

„E o îmbulzeală
teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbește
să ocupe poziții, să valorifice titluri, să stabilească
drepturi.

Nu pot. Nu mă
interesează. Nu vreau.

Cel mai bun lucru
e așteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla. E drept că ani
de zile am așteptat clipa în care să pot în sfîrșit scoate un
țipăt de răzbunare – după atîta scîrbă, după atîta
dezgust.

Într-o zi voi
scrie o carte. E încă cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. Nu
sînt un om de întruniri, de comitete, de ședințe. Mă convoacă
toată lumea, ba la liceu, ba la colegiu, ba la scriitori. Ce să fac
acolo? Ce am de spus voi spune la timp. În nici un caz astăzi, cînd
nu se mai aude nimic de atîta țipete”. (Miercuri, 30 august
1944)

Ratații simt că
le-a venit momentul. Răbufnirea mediocrității îl face pe
Sebastian să noteze dezgustat în dreptul zilei de vineri, 1
septembrie 1944:

„Spre seară, o
ordonanță tipărită în rusește și românește, pe hîrtii mici
cît un program de cinematograf, interzice circulația pe străzi
după ora 9 și ordonă predarea aparatelor de radio.

Am impresia că
sînt texte-tip, gata făcute înainte de 23 august și care n-au
fost încă anulate de situația nou creată. Probabil că foarte
repede totul se va lămuri.

Rușii sînt, în
definitiv, în dreptul lor. Dezgustători sînt localnicii – evrei
și români de-a valma. Presa este grețoasă, Mircea Damian,
Cristobald etc.

Am făcut
azi-dimineață greșeala idioată de a mă fi dus la d-rul Dorian,
unde am fost convocat la o «consfătuire scriitoricească». Am
asistat dezarmat la constituirea «sindicatului scriitorilor evrei»,
cu Benador, Călugăru și Dorian în frunte. Figuri necunoscute,
nume inexistente – un amestec de rataj disperat, de mediocritate
care răbufnește, vechi ambiții, vechi mizerii, toate reînviate cu
obrăznicie, cu ostentație.

Nu-mi iert
lașitatea de a nu le fi strigat în față tot ce meritau.

Dar e ultima oară
cînd mă mai las prins în asemenea curse”.

Culmea e constatarea
lui Sebastian că oamenii se reorientează cu o zăpăcitoare
iuțeală. Conformismul vechi, stătut, a luat o nouă înfățișare.
Sîmbătă, 16 septembrie 1944 Jurnalul înregistrează o nouă
tresărire de scîrbă:

„Sînt mizerii,
sînt comedii, sînt imposturi. E Victor Eftimiu, cu nerușinarea, cu
prostul gust, cu vulgaritatea lui eternă. E tînărul Macovescu,
iacobin feroce, după ce a huzurit sub nemți. E Graur, obtuz,
funebru și triumfător. Sînt mii de incidente sau întîmplări
care te ofensează. E un înspăimîntător spirit de conformism, nou
ca orientare, vechi ca structură psihologică.”

Primele semne ale
totalitarismului îl neliniștesc

Evreu persecutat,
Sebastian urmărise cu sufletul la gură, pe parcursul războiului,
mersul Armatei Roșii. Nemții îi sînt dușmani. Și-i dorește
puși cu botul pe labe. Ceea ce se și întîmplă. Numai că
eliberatorii, cum li se zice rușilor, sînt grosolani, mai răi, mai
fiare decît nemții. Încearcă să găsească o scuză:

„Vineri, 1 septembrie [1944]

Nedumerire, frică, îndoială. Soldați ruși care violează
femei (Dina Cocea povestea ieri). Soldați care opresc mașini în
stradă, dau jos pe șofer și pasageri, se urcă la volan și
dispar. Magazine prădate.

Azi după-masă, la Zaharia, au năvălit vreo trei și au
răscolit casa de fier, de unde au luat ceasornice. (Ceasornicul e
jucăria care le place mai mult.)

Nu pot lua prea în tragic toate incidentele sau accidentele. Mi
se par normale. Chiar juste. Nu e drept ca România să scape prea
ușor. La urma urmelor, Bucureștiul ăsta îmbelșugat, nepăsător,
frivol e o provocare pentru o armată care vine dintr-o țară
pustiită”.

El, persecutatul, el, luptătorul, constată cu stupoare că la o
recepție în cinstea Armatei Roșii participă cu entuziasm, ca și
cum nimic nu s-ar fi întîmplat, cei pe care-i întîlnise
frecventînd pînă mai ieri ambasada Germaniei:

„Aseară, recepție la Externe. Vivi a stăruit să mă duc, și
m-am dus. Agreabil ca mondenitate, dar dezgustător ca spectacol
politic. Aceiași oameni care cu cinci luni mai înainte trinquau cu
Killinger!…”

Spectacolul e atît
de scîrbos încît scriitorul e gata să pună mîna pe condei și
să strige. Pentru a renunța imediat:

„Gustul de
pamflet alternează în mine cu un fel de silă dezarmată. Uneori
tresar de nevoia urgentă de a vorbi și a spune. Toată impostura,
toată nerușinarea, toată sinistra comedie care se joacă. Dar pe
urmă îmi aduc aminte că nu mă privește. Ce vrei să fac în
toată balta asta balcanică?

Cît timp avea să
se mai stăpînească Mihail Sebastian?

Ar fi transpus el în
practică „nevoia urgentă de a vorbi și de a spune”? Probabil
că da. Din fericire pentru el (deoarece știm ce-ar fi însemnat
asta mai tîrziu, prin anii ʼ50, marți, 29 mai 1945, în jurul
orelor 14.00, traversînd strada pe bulevardul Regina Maria, o
autodubă îl lovește din plin. Destinul omului se frînge brusc.
Destinul scriitorului rămîne. E posibil ca destinul scriitorului să
fi fost salvat de această dispariție tragică a persoanei fizice.

Mai multe pentru tine…